Feeds:
Articole
Comentarii

Dacă Cristian(ul) de Chicago, căci este unul şi de Braşov, ar fi trăit pe vremea construirii Cortului Întâlnirii, delegaţia netăiată împrejur a PSD-ului, n-ar fi avut loc nici măcar în preajma Cortului, cu atât mai puţin în curtea Lui. Ca să nu mai zicem de Sfânta !

Dacă păstorul de pe plaiurile Elim-ului, ar fi fost contemporan cu Mântuitorul, şi l-ar fi prins cu delegaţia la Templu, ar fi luat biciul echidistanţei politice, şi le-ar fi răsturnat tarabele electorale.

Dar cum scenariile de mai sus nu mai sunt posibile, iată-ne în faţa unei (re)editări a unui şablon postdecembrist deja încimentat al relaţiei Biserică- Cezar: folosirea (fie şi mascată) a lăcaşurilor de cult drept platformă (mini)electorală. În cazul citat, ghidul turistico-politic a fost nimeni altul traseistul politic (ţărănisto-PSD-isto-independent) de Arad. Cine nu-şi face un idol ( a se citi o proptea politică) fără să aibă un câştig de la el?!? :)  Şi la Arad ,şi la Cetru vin alegerile…

Cazul de mai sus e doar un pretext/exemplu. Din ’90 încoace, nu doar biserica tradiţional(ist)ă şi naţional(ist)ă si-a oferit oficinele pentru diversele partide mai mult sau mai puţin roşu-trandafirii, ci din pacate şi unele biserici evanghelice. La o biserică penticostală mare e primit un primar (portocaliu) ajuns ulterior premier. La o una baptistă, în plin an electoral e primit un consilier “tri-trandafiriu” cu un “spici” şi  să-şi împartă fluturaşii electorali. La un post de radio cvasi-evanghelic, care are pretenţia de a fi şi echidistant, se refuză difuzarea pe post a unor articole/eseuri de educaţie civică (era tot în an electoral) de teama ca nu cumva cei de la CNA să le taie acreditarea. Dar pe acelaşi post, se dă liber la PSD-işti. La o biserică baptistă din diaspora, e primit un consul român ,tot în an electoral. Diverşii voiajori ai TVR Internaţional fac (uneori) tururi prin bisericile neoprotestante din SUA pentru (de)formarea unei imagini a unei Românii îndelung machiate, dar deloc schimbate în fibra ei intimă: în cea a mentalităţilor.

Ne întrebăm dacă în toate cazurile de mai-sus ar fi fost primiţi la fel de cordial Regele Mihai, sau vre-o delegaţie a ţărăniştilor, sau liberalilor autentici, sau a foştilor deţinuţi politici. Mă cam îndoiesc…

Să mai spună cineva că Partidul nu e cu noi! Vorba lui Dan Deşliu:

“Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt, si-n cele ce maine vor rade la soare..”

Păcat că pentru români soarele (sovieto-bolşevic) doar de la Răsărit(ul comunist) răsare !

Poate face Domnul o minune şi va răsări odată şi odată şi de la Apusul (real) democratic.

Decebal către popor 

- de George Coşbuc
Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

Mi-am pus o întrebare simplă:

O fi citit (cel puţin, că de aplicat principiul poeziei georgiene era o aşteptare prea înaltă din partea noastră) DECEBAL informatorul acest crez versificat al celui născut pe plaiurile năsăudene?

Tare mi-e teamă că nu !

Cine-i DECEBAL informatorul ?!? Răspunsul se poate regăsi în declaraţia „din proprie iniţiativă” dată de Ştefănel Berci(sconcul) în una din paginile anterioare ale foiletonului DUI, DUI şi iar DUI… DECEBAL informatorul nu este altul decât fostul (meu) păstor şi botezător irisean (cu greu îmi vine să-l numesc aşa)… Vădan Vasile!

Trist dar (foarte) adevărat!  Păstor turnător!

Asocierea lui cu fostul avocat-secretar general al cultului baptist BĂRBĂTEI PAUL , de pe vremea când V.V era păstor la Simeria, deja este istorie. Confruntat fiind cu realitatea , dânsul a negat orice colaborare cu securitatea. Ce să mai aşteptăm când cineva e împietrit ?!?

Despre istoria iriseană a dânsului, poate cu o altă ocazie. În orice caz, e profund dureros ca o oaie să fie trădată lupilor tocmai de păstorul ei!

                                                                      ” NOTĂ  RAPORT 

La întîlnirea efectuată la data de 12.01.1979 cu  informatorul „DECEBAL” , a informat următoarele:

Cunoaşte faptul că din aşa-zisul „Comitet de apărare a drepturilor creştine” condus de Paul Niculescu din Bucureşti, au făcut parte următorii membrii ai cultului baptist de la biserica din str. SOBARILOR, cartierul IRIS:

CODREANU VIOREL, student anul III la Facultatea de Medicină Generală din Cluj –Napoca şi BĂLAŞA MARIN, domiciliat pe str. Oaşului nr.216, actualmente satisface stagiul militar la o unitate de Vînători Munte din oraşul Sf. Gheorghe , jud Covasna.

În vara anului 1978 cei doi membri ai cultului au fost chemaţi la conducerea cultului împreună cu părinţii lor, unde a stat de vorbă cu ei Conducerea cultului, respectiv cu Secretarul cultului BĂRBĂTEI; în urma acestei discuţii, informatorul afirmă că aceştia s-au retras din „Comitetul” condus de PAUL NICULESCU.

Despre numitul BĂLAŞA  LIVIU, informatorul a relatat că nu a avut astfel de  preocupări, fiind un element sincer şi corect care nu s-a abătut niciodată de la perceptele cultului fiind caracterizat ca o persoană serioasă şi liniştită care se bucură de stimă şi încredere din partea celorlaţi membrii ai cultului.

Notă:

-Numitul CODREANU VIOREL, fiind cunoscut ca element protestatar, va fi lucrat în S.I. conforma ordinului tov.col OPREA IOAN, iar BĂLAŞA MARIN va fi semnalat org C.I. pt a fi urmărit pe perioada satisfacerii stagiului militar.

- ________-(apare fircălitura deja cunoscută care se pare că e pentru CORBU sau Bălaşa Marin ?!?) a fost  luat în S.I. de către cpt MOISEI urmînd ca într-o perioadă de 3 luni să fie atras în colaborare dacă va fi posibil

 

-          semnat Mr.____________ (?)

 

Notă de studiu la cazul Maranata- semant (?)

V-am indicat să vă ocupaţi de caz şi să vă sprijine Moisei- semnat (?)”

 

 

“Din proprie iniţiativă” - Berci  Ştefan des/informează. În primul rînd, prin faptul  că nu a existat nici un Bălaş Ioan la adresa menţionată. Apoi, “pe aceleaşi vremuri” (o sintagmă tare dragă fr Porumb ), nu exista nici o familie Codreanu Viorel. Asta pentru că, cel menţionat nu era (încă) căsătorit. Mai-la-vale apare o contradicţie antagonistă tipic socialisto-securistă:  C.V.  ori s-a retras din “Comitet”, ori nu s-a retras şi este activ.

“Din proprie iniţiativă” - maiorul Bala Trăian des/informează. Se pare că domnia sa are talent la “hibridare humanoidă”. Alătură (contra naturii) două nume (de familie- Codreanu respectiv Velea) şi rezultă un personaj SF: CODREANU-VELEA. Nu ştim dacă subalternul maior(aş)ului BALA  (căci e vorba de căpitanul Velea Eugen), l-a acţionat în instanţă sau nu pe (ne)demnul urmaş al botanistului evoluţionist Miciurin Ivan Vladimirovici. Mai mult ca sigur că nu. În definitiv d-l Trăienică a încurcat un D cu un V. DELEA cu VELEA pentru unii e tot una !  Mare lucru ?!? :) Dar ca greşelile să se ţină lanţ, Nota din final (mai) vine cu o ciuntire, cu o negaţie… Lui CODREANU  ”NU” i se “taie capul”, ci doar  ”coada”. Noi iertăm dar… nu uităm ! :)

Din proprie iniţiativă” - tov Bala îl verifică pe Ştefănel dacă nu cumva umblă cu fofârlica. Dar cine e acest “filtru” de verificare ?!? Nimeni altul decât “JAN”…  Unul care nu diferă prea mult de mizerabilul  Jean Valjean. Anticipând (uşor), vom spune că pe JAN îl vom mai întâlni.

“Din proprie iniţiativă” (sau mai ştim ?!?) –  ”BALA-BALA-porto/cara” caută să atragă pe cineva care pentru nimic în lume nu se lasă atras… în cursa/cuşculia colaborării. “Metodologia” citirii sub negreală a dat roade.  Ştim cine se ascunde sub negreala mâniei proletare.

Dar tăcem…

 

“Nebun…puţintel” !

Există o oarecare nesiguranţă, reţinere, aproape o nelinişte când vine vorba ca cineva să se refere la sine. Dacă acest disconfort e vizibil la unii (introvertiţi) când se adresează verbal (uneori prin bâlbâială), când e de scris parcă stressul se accentuează mai tare.  Terențiu avea dreptate când “aforisma”: “Verba volant, scripta manetvorbele zboară, scrisul rămâne ”– DEX.

Dincolo de trăirile subiective, realitatea ne oferă o paletă (relativ) variată de modele, de note autobiografice. Unii se referă la propria persoană cu sau prin “EU”. Se pare că cei ce o fac astfel, sunt “mai stăpâni pe situaţie” (ca să nu spunem “pe sine”). Alţii, plasaţi la celălalt pol, nu cutează decât cu “EL”. Sunt timizii, pudicii, introvertiţii. Şi în fine, dar nu de ultimă importanţă, sunt alţii care sunt “şi mai şi”; nu-l folosesc nici pe “EU” şi nici pe “EL”. Apelează la “NOI”.

Ca tot românul cu aplecare spre comparaţii şi taxonomii, şi “hiperpocăitul” carpato-danubiano-pontic nu face excepţie. Se/Ne întreabă: care e formula de adresare cea mai smerită ?!? Nu cumva “EU”-ul dă nota unei fudulii îmbinate nefericit cu ignoranţa ?!?  Şi ca să nu scape nimeni, acelaşi spirit critic, justiţiar îl cataloghează pe cel care se (re)vede pe sine prin “EL” cu (re)cunoscuta: “Oh, las că ştim noi! Face pe smeritu, dar în inimă-i mândrie”. Cei care par a fi mai puţin vulnerabili la aceşti “vânători de motivaţii”, sunt cei care recurg la neutrul “NOI”.

Una din barierele emoţionale peste care e chemat să treacă autobiograful, e cea legată de trăirile lui dureroase. Dacă angoasele, lacrimile sufletului sunt produse de cei apropiaţi, ele devin cu atât mai amare. Postura de nedreptăţit, de persecutat, de marginalizat, îl împinge pe “povestitor” înspre un ungher aproape imposibil. Cum să se descrie pe sine: cu “EU”, cu “EL” sau cu “NOI” ?!?  Ce cale să aleagă: cea a jelaniei sau cea a umorului (ca măsură terapeutică) ?!? Cum vor fi percepute de cei din jur relatările unor trăiri de mult apuse, dar încă nevindecate?!? Nu cumva împărtăşirea acestor experienţe va ştirbi din puritatea, din valoarea lor iniţială ?!? Şi câte alte întrebări nu-l mai bântuie pe povestitor …?!.?

Cunoaştem pe unul care îşi ruga fraţii cu: “suferiţi-mă măcar ca nebun, ca să mă laud şi eu puţintel”. Saul din Tars, nici nu se lăuda şi nici nu era nebun (datorită “lăudăroşeniei”). Unor aroganţi, ca cei din Corint, trebuia să le-o spună “de la obraz”. Noi ştim că el era nebun pentru Christos. Iar dacă se lăuda cu ceva, o făcea cu două lucruri: cu slăbiciunile lui inerente respectiv cu glorioasa Cruce a lui Christos.

Cred că în ultimă instanţă, dincolo de orice formulă ar alege, autobiograful trebuie să-şi stabilească motivaţiile. Sub masca unui aparent “EL” sau “NOI” se poate ascunde orice fariseu hidos. Cum la fel de bine după cortina unui “EU” să se afle un credincios matur si smerit cu inima.

Rămâne să alegem…

 

 

„Securişti din toate judeţele uniţi-vă!”- dar mai ales cei din Cluj cu cei din Timiş. Că unitatea de nezdruncinat clujeano-ieşeană e deja istorie !

Se petrecea pe vremea corespondenţei sui-generis Cluj- Timiş.

Stăm să ne întrebăm dacă realmente vechiul regim avea noţiuni elementare de management al resurselor; al tuturor în general, dar al celor umane în speţă. Din tot parcursul DUI de până acum, se pare că nu. Comunismul ca sistem, era unul profund energofag. Dacă ar fi trăit Willy pe vremea odiosului, incompetentului şi inadvertentului regim, cu siguranţă că ar fi exclamat cam aşa: „Muuuult, muuuult zgomot pentru nimic!”

„Ai noştri ca brazii” ne readuc în atenţie sursa „S”, una care nu se dezminte. Ea contribuie la întărirea prieteniei între popoare! Pardon: între securişti. Dacă „S” vine de la „SANDU” (vezi episoadele ” Făcută cu prilejul…” şi „Apel de urgenţă: Verificare şi comunicaţi”!) ne-am întrebat şi continuăm să o facem: cine-i sursa „S”? Un clujean de obârşie, dar student la Timişoara?!? Ce studia el acolo?!? Era cumva la renumita Politehnică bănăţeană?!? Dar cine putea fi, căci noi cunoaştem mai mult decât o persoană care s-ar putea încadra în „matriţa  informativă”?!?

Varianta mioritică a băieţilor de la „Se…Se…Sekou-risticou” nu are linişte şi pace. Pur şi simplu se mobilizează împotriva unei minuscule „organizaţii reacţionare” ( căci de MARANATA e vorba). O grupare aflată în faşă, care după opinia lor, îşi propunea să „lupte împotriva concepţiilor materialist-dialectice…şi a ateismului”. Dacă materialismul-dialectic mai era şi ştiinţific, de ce atâta mobilizare de forţe?!? De ce intrarea în panică?!?

Şi ca lucrurile să fie mai simple, spre încheiere ni se oferă o mostră de… de… „unde dai şi unde crapă?!?” Cu alte cuvinte, odată în plus se dovedeşte că adevăratele lupte se dădeau pe un cu totul alt plan decât cel uman, decât cel  vizibil. Era de fapt o luptă „paralelă”;  unii luptau pe tărâmul realităţilor palpabile, pe când alţii încercau să lupte „împotriva căpeteniilor,împotriva domniilor” aflate pe alt palier existenţial. Unii cu „prozelitism şi îndoctrinare”, alţii cu „aratul şi semănatul”… Cuvântului

 

„Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit …?

.

Nu trece bine Boboteaza că Ştefan cel Mic , turnător la foc continuu, îşi deşiră impresiile din călătoria informativă a ultimelor trei zile. Dacă pe 3 ianuarie dădea în vileag nişte banalităţi, iată-l că nu se desminte nici acum. Pe aceeaşi „linie tehnologică a forjatului informativ”, apar personaje relativ noi.

Despre informarea “organului” de către  Berci(sconi) în legătură cu Iosif Ţon, mai că am putea exclama: „Şi Ştefan e cu noi!” Oare pentru câţi gologani l-a „turnat” pe IŢ ?!? Pentru mai mulţi sau mai puţini ca Iuda ?!?

Varietatea „forjelor” trebuia să includă neaparat şi „vasul mai slab”, adică pe surorile de credinţă. Despre vecina lui, Lidia Chiş (fica lui Alexandru Chiş din episoadele trecute- vezi lista atipică DUI a celor 9), Ştefan nu numai că nu scapă prilejul de a-şi fixa zoom-ul pe poşeta ei, dar face şi declaraţii cvasi-indecente de tipul: “întreţine relaţii prin corespondenţă cu frate din occident”. :)  „Ştefănel-ciclop” se uită şi unde nu trebuie…  Fănel al nostru vede în şi prin poşete; ba „chemări în străinătate”, ba „ilustrate cu versete din biblie-colorate”. Sărmanul securist; nici tu cultură, nici tu respect pentru Cartea Cărţilor. Dacă ar putea, un mahalagiu cred că i-ar spune-o de la obraz: „Bă securistule!  Biblie, se scrie cu majusculă !” :)

Berci nu uită, după cum ar putea crede unii, să-l „treacă în revistă” şi pe Hosu Dan (actualmente Daniel Longyne- Chicago, IL), pe Liviu Bălaş şi pe… şi pe „pastorul bisericii de la Iris”: Vădan Vasile. „Forma” în care l-a turnat pe ultimul nu cred ca a avut acordul responsabilului cu CTC-ul informativ (CTC- Controlul Tehnic al Calităţii).

La acest moment al confesărilor, trebuie să ne facem “Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa”,  pentru naivitatea caracteristică primei tinereţi. Atunci nu ştiam că trebuie să „suflăm şi în iaurt” ! Regretăm sincer lipsa de înţelepciune reptiliană, la care ne trimite Christos.

Reapar „pe banda rulantă” a delaţiunii berciene Ioan Teodosiu, Iosif Enedy, Paul Niculescu. Despre intenţiile de clarificare a relaţiei cu Iosif Ţon ale lui Paul, s-a mai amintit în trecutele episoade. E o nouă confirmare a bunelor intenţii ale lui Niculescu.

La final, dincolo de uzitatele dar şi de  uzatele recomandări, mai aflăm că printre „ei” mai erau şi mici „şopârliţe” care transpirau înafară informaţii. Altfel nu înţelegem alerta în care a intrat „ochiul şi timpanul”.

BERCI ŞTEFAN- 08.01.1979

 

1. În ziua de 07.01.1979  ŢON  IOSIF a fost la biserica din IRIS- a spus că este bolnav şi face un tratament stînd mai mult timp la Cluj-N.

 

A afirmat că la el a venit un străin pt a dona o sumă mare de bani pt ajutorul membrilor (?) cultului care sînt  în şcoli sau mai săraci, l-a îndrumat pt a da suma respectivă unor studenţi pt că şi el a fost ajutat cît a fost student. De asemenea,a indicat membrilor cultului să doneze lunar 10% minimum pt a ajuta pe „fraţii” mai săraci.

 

2. CHIŞ LIDIA domiciliată în str. Oaşului Nr.328, muncitoare la „CLUJANA” întreţine relaţii prin corespondenţă cu frate din occident care fac chemări în străinătate. A văzut în poşeta acesteia vreo 30-40 buc. De ilustrate cu versete din biblie- colorate.

 

3. În seara zilei de 07.01. mai mulţi tineri baptişti de la biserica din „IRIS”, după terminarea serviciului religios s-au adunat la numitul HOSU DAN care locuieşte în Dîmbul Rotund. Printre cei care au mers a fost CODREANU VIOREL, LIVIU BĂLAŞA şi alţii.

 

Din discuţiile purtate cu  CODREANU VIOREL rezultă că în toamna anului 1978 a fost pe la el doi străini din occident, invitîndu-i la masă, conducîndu-i apoi la hotel şi pe urmă la gară, dar nu a putut discuta prea multe cu aceştia deoarece VĂDAN VASILE, pastorul bisericii de la „IRIS” i-a însoţit peste tot.

 

A mai afirmat că în vacanţa de iarnă a fost la Bucureşti unde a luat legătura cu NICULESCU, care i-a spus că recent va veni la Cluj pentru a sta de vorbă cu membrii cultului care sînt în „Comitet” şi cu cei care sînt persecutaţi  de autorităţi.

 

De acolo,din Bucureşti a plecat la Ploieşti, Iaşi, Caransebeş şi Timişoara pentru a vedea care este situaţia în comunităţile baptiste din aceste localităţi. De asemenea a spus că trebuie să clarifice nişte situaţii cu ŢON IOSIF , neprecizînd despre ce situaţie este vorba.. De faţă la aceste discuţii a lui CODREANU a mai fost TEODOSIU IOAN, tîmplar la „LIBERTATEA” şi ENEDY IOSIF, student la Institutul Agronomic din Cluj. ENEDY a afirmat că a fost cineva de la securitate care s-a intresat despre el la nişte colegi şi aceştia l-au pus în temă.

 

TEODOSIU IOAN i-a spus că este chemat la organul de Miliţie pentru ziua de 08.01.79 ora 10.00.

 

NOTĂ:

CHIŞ LIDIA- este autoarea scrisorii  către CHIU MARGARETA din ŞIMLEUL SILVANIEI, căreia îi face cunoscut conducerea tineretului baptist „MARANATA”: BĂLAŞA  LIVIU- preşedinte şi CODREANU VIOREL- vicepreşedinte, acesta făcînd parte şi din aşa zisul „Comitet de apărare a drepturilor omului” condus de NICOLESCU  din Bucureşti, informaţie confirmată pe mai multe linii.

 

ENEDYI IOSIF- lucrat prin D.U.I. suspect că ar face şi el parte din „Comitetul” condus de PAUL NICOLESCU. Aspectul cu privire la  acesta se confirmă, MR FODOR EMIL făcînd investgaţii asupra sa prin colegii de cameră de la căminul „ELENA SÎRBU” din str, MOŢILOR.

 

TEODOSIU IOAN- este lucrat prin S.I.- ar face parte de asemenea din „Comiteul” condus de NICOLESCU.

  -semnat Mr. _______________(?)” 

NOTA  NOASTRĂ

Pe margine apar adnotările, după cum urmează:

În dreptul Lidiei Chiş, pe marginea stângă a primei pagini apare următoarea adnotare: „ Să fie luată în cadrul evidenţei dosarului de probleme”- semnat ______________(?)

 

În dreptul lui Hosu Dan, tot pe prima pagină apare: „ Stabiliţi cine este şi măsuri de clarificare a relaţiilor ce le are în contextul cazului „Maranata”. – semnat____________(?)

 

Pe pagina a doua, în dreptul lui Enedy Iosif apare adnotat: „ Cu cine s-a discutat cînd aţi fost cu Mr. Fr. (Mr. Fodor – n.n.) la agr. (Agronomie-n.n.) ne-a desconspirat- atenţie! – semnat__________(?)

 

În dreptul lui Teodosiu  Ioan, pe aceaşi pagină apare: „Stabiliţi pentru ce a fost invitat” – semnat  __________(?)

 

Continuă să citeşti »

Când s-a produs virajul?

Ca în arta şofatului, există şi în viaţă schimbări de atitudini, de raportări, de paradigme. Aceste tranziţii se produc pe mai multe căi, la diverse nivele de intensitate emoţională. Derapajele bruşte, curbele de nouăzeci sau (mai grav) cele de o sută optzeci de grade, se pot solda cu urmări catastrofale. Ele sunt cu atât mai grave cu cât  au loc în plan spiritual.

Turnura de la „ţonist” la „neţonist” s-a produs lent, dar sigur. Ea a avut la origini argumentul, nu sentimentul! Ceva se rupe în noi…Ceva se zdruncină în fibra noastră lăuntrică… Ceva ne răvăseşte când suntem „TRĂDAŢI ÎN DRAGOSTE”. Cu atât mai mult când e vorba de cea creştină.

Insiduos dar sigur, răcirea, detaşarea s-a produs începând cu a doua parte a anilor ’70.  Întrebări de genul: „C. ,ce părere ai? Cum a fost predica?”. Afirmaţii precum: „Le-am spus-o…”. Rămâneri (pseudoargumentate) la evanghelizările altora (pentru ce?!?). Lipsa de onorare a unor aşteptări legitime în baza unor promisiuni făcute(vezi excursia în Retezat a studenţilor în ’77). Dorinţa mai mult decât străvezie de a fi „primum ego”. „Jocul la două capete”. Lipsa de receptivitate şi sensibilitate la propuneri rezonabile şi utile. Implicarea simultană pe mai multe „fronturi”- a se citi pastorală, educaţie teologică, politică mass-media evanghelică, diverse borduri de conducere ale „parachurch movements”. „Stingerea duhului” sau lipsa de credit acordat  în/faţă de (unii din) cei care ar fi dorit să se emancipeze teologic. Schimbări de percepţii şi atitudini faţă de foşti prieteni şi camarazi „de arme”. Derapajele şi contradicţiile teologice. Lipsa de consecvenţă. Colaborarea cu unii care „nu erau dintre ai noştri” (dovediţi fiind ca informatori)…

Iată doar câteva din raţiunile pentru care nu mai e validă sintagma de ţonist.

Două ipostaze nu pot fi trecute (uşor) cu vederea.

Era pe vremea acelor miercuri seara de la Iris, când „balcoanele vuiau” de mulţimea celor veniţi de prin împrejurimile Clujului. Serviciile „non-formale” din acele seri, pentru care s-au dat „lupte seculare” cu conducerea (pseudo)opozantă de atunci, durau circa 2 ore. La început vorbitorul îşi expunea mesajul având o poziţie şi prezenţă scenică decentă (adică predica în picioare). Seara era împărţită în două jumătăţi, între care era un respiro muzical. De la un timp însă, poziţia  predicatorului s-a schimbat. A început să predice şezând ! Era pentru prima dată când ne-a fost dat să asistăm la o astfel de schimbare. Nu suntem (credem) legalişti sau fundamentalişti cum le place unora să-i numească pe cei care (mai) cred în litera şi spiritul Cuvântului. Dar prin această poziţionare, noi credem că s-a creat un precedent al lipsei de respect pentru Biblie. Întrebat fiind de ce a adoptat un/o astfel de stat/ură, predicatorul a replicat: „Am varice la picioare.” Lipsa unui prodrom al unei astfel de sindrom respectiv  reluarea (în formă continuă) a predicării în picioare după episodul Iris, ne îndreptăţesc pe deplin să credem în lipsa de sinceritate a celui în cauză. La aproape 40 de ani de la „incident”, nu se aminteşte nimic de „sindromul varicos”! De ce oare ? N-o fi fost niciodată?!? S-o fi produs o minune (vindecătoare a-la- străjerii) ?!? Dacă mai punem în calcul şi „consultul” la unul dintre prietenii pacientului, un cunoscut profesor universitar doctor cardiolog legat ombilical de securitate, atunci o parte din ceaţă se disipează.

Al doilea „ţăruş” de care era să ne împiedicăm a fost desele apeluri la patriotism lansate de vorbitor de la amvon. Ceva de genul: „Locul românului e în România!”. Parcă am mai auzit pe undeva acest slogan…  Era unul afirmat cu „nonsimţire”- termenul e împrumutat fără copyright ! :)  Ca nu după mult timp să auzim că patriotul nostru a plecat în ţara tututor posibilităţilor, mai exact în SUA. Cum adică: „Ni se predică apă şi se bea vin ?!?” Unii cu prelucratul la Securitate, alţii cu plecatul  în America ! Asta da solidaritate!

Ar mai fi (multe) de spus dar considerăm că e de ajuns pentru a ne motiva virajul…

În loc de postfaţă… Vrem să ne declinăm orice  pretenţie de justiţiari, judecători sau (Doamne fereşte!)  închizitori. Ca şi în alte circumstanţe, am ajuns la concluzia atingerii unei limite. A uneia pe care Scriptura o reiterează: cea privitoare la convingere. Orice demers de dovedirea vinovăţiei cuiva se opreşte la “poarta” numită  CONVINGERE. Aceasta din urmă e apanajul strict al Duhului. E greu şi nu prea să-l dovedim pe cineva de anumite realităţi nefericite. Dar e limpede că nu-i putem inocula sentimentul de vinovăţie. Nu e o resemnare, ci mai degrabă o conştientizare.

De acum încolo sarcina îi revine Altuia!

Să dea Domnul!

„Am să vă spun o ghicitoare…” „Din cel ce mănâncă (la Atlanta) a ieşit ce se mănâncă (la Ohio şi Michigan), şi din cel tare (la cerbice) a ieşit dulceaţă (otrăvitoare).”-parantezele ne aparţin.

Sper ca nimeni să nu are cu juncanele mele la dezlegarea ghicitorii ! :)

 

„…pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre…” argumentele virajului  de o sută optzeci de grade  de pe meridianele „meandroase” ale ţonismului, „m-am  văzut silit să vă scriu…” despre  anumite coincidenţe post-Atlanto(ide) convergente în „spiritul şi litera” lor.

 

Deja e istorie, minipuciul de la Atlanta din vara anului 2011. În cadrul Asociaţiei un grup de predicatori (nu mulţi la număr,dar semnificativi prin raliere), călăuziţi de pasiuni mai mult decât secesioniste ( în raport cu conducerea de atunci a Asociaţiei), au pus la cale un plan… Unul de (re)cosmetizare a unei imagini publice mai mult decât şifonate. Regizorul prim se cunoaşte cine e. Cei (patru cel puţin) secunzi se cunosc: Titi C.,Dumitru T., Viorel C. (sigur nu subsemnatul! :) ) şi Livius P. Regizorul, care între timp s-a erijat şi în scenarist, a pus în scenă următoarea piesă…

Având în vedere că pe coasta pacifistă piesa nu prea avea şanse de succes la public, s-a încercat un turneu pe coasta „atlanto-atlantică” a teatrelor evanghelico-baptiste româneşti. Zis-şi-făcut! Chiar cu ocazia primei stagiuni, tragicomedia recosmetizării s-a jucat trei zile la rând pe prima scenă a Georgiei baptisto-mioritice. Sub bagheta magică a maestrului, urma un al doilea turneu. Puţin mai la nord, pe dealurile domoale ohio-iste. Asta se întâmpla nu de mult. Se pare că C.V. a fost amfitrionul reunirii regizorilor secunzi cu cel principal. (Re)cosmetizarea trebuia continuată într-o formă mai rafinată şi eficientă. La mitingul din Ohio, au participat păstori şi foşti păstori care, pentru că „se asemănau, se culegeau” în simţire şi gândire. După stagiunea din Atlanta şi  Ohio , recent, foarte recent în cadrul unui servici matinal din prima duminică a unei luni de iarnă (duminică în care are loc de obicei Cina Domnului), ne-a fost dat să asistăm la o scenetă de „make-up” tragico-comică. Regizorul principal neputând fi prezent în carne şi oase, a fost proiectat pe pereţi. Dar nu cum ar putea crede unii…adică pe bune. Ci proiectat virtual, prin YOUTUBE. Parcă am retrăit penibilul vremurilor pe care le credeam de mult apuse, când la sate, unde enoriaşii erau puţini iar vorbitorii şi mai puţin, se punea casetofonul cu predica lui X sau Y. Timp de aproximativ 10-15 minute am retrăit ceea ce credeam că e de mult desuet. Sau poate că m-am înşelat… Poate că a fost vorba doar de pregătirea terenului pentru o nouă stagiune teatrală în statul marilor  şi multelor lacuri, în capitala mondială a industriei auto. Vom trăi şi vom vedea… Ca să nu mai spunem că un ţonist get-beget (până la moarte), după „sceneta iutubiană” s-a rugat ca Domnul să-l ierte că „l-a criticat pe fratele Ţon”-sic!

Ce va urma?!?

Urmează cumva Carolina de Nord sau Coasta  de Est?  Tot ce-i posibil, dacă e să fie consecvenţi combatanţii.

 

Trăim vremuri grele, grele de suportat… nu-i vorbă!

Iată câteva din coicidenţele post-Atlanta care se intersectează cu unele apariţii „bloghistice” ale căror actori nu por fi înregimentaţi de regizorul principal. Să fie oare vorba (doar) de o pură întâmplare între aceste „scenete” şi critica raţiunii pur-teatrale?!?

 

„Publicul e rugat să ia loc în sală. Începe actul trei…!”

 

„-istul” şi „-ismul”  în mod categoric fac parte dintr-un întreg.

Mai mulţi pacifişti convergenţi în metodologie duc la apariţia pacifismului. Când un grup de politicieni democraţi îşi dau mâna, apare de la sine democratismul. Pe cale de consecinţă mai mulţi creştini adunaţi laolaltă formează creştinismul. În cadrul acestuia din urmă, pe la mijlocul anilor ‘70 naratorul a fost etichetat de o personalitate „marcantă” a baptismului acelor vremi, ca fiind (nici mai mult ,nici mai puţin decât): ţonist. Ţoniştii  fost etichetaţi ca formând mişcarea ţonistă. Printre altele, noi ştim că la Arad au fost moisiştii. La Bucureşti au fost todoriştii. Iar la Iris, dar nu numai, au fost ţoniştii.

Apropos de această “celebritate”. Pe când Iosif Ţ. predica la Iris ( adunând inevitabil mulţimile), acest M.H. ( Mitică, fii pe pace că nu erai tu! :)  ), la începutul unei predici a „scăpat” o păsărică din colivia gândirii ranchiunoase prin nu mai puţin celebra (parafrazez): „Şi acum vă predic vouă surorilor bănci!”.

Revenind la dialogul purtat de CORBU cu această „somitate”, primul i-a replicat:”Eu nu sunt ţonist! Câtă vreme fratele Iosif e de partea Adevărului, inevitabil voi fi alături. Când nu , nu!” Asta doar aşa, pentru delectarea unor  „ţonişti până la moarte”.

După patentul deja „clasic” (vezi Barthimeu vs Persona), vom spune că a fost o perioadă a copilăriei spirituale când realmente eram în goană după modele. Auzind (doar) de un Mihai Cornea, de un Silvestru Ungureanu, de un Pitt Popovici (Olah Liviu încă nu apăruse), aveam nevoie de ceva „la-ndemână”, de ceva „în carne şi oase”. Aşa după cum aminteam, din ‘67 am auzit de Iosif Ţ. După reîntoarcerea de la Oxford, familia noastră a fost „trup şi suflet” faţă de el. Casa noastră ospitalieră, sacrificiile făcute în diverse circumstanţe (inclusiv deplasarea la Ploieşti când se zice că era persecutat), expunerea la riscuri (prin distribuirea broşurilor scrise de el), „certurile” cu conducerea Bisericii acelei vremi ca I.Ţ.să poată predica miercurea seara la Iris, mobilizările făcute între fraţi şi nefraţi cu ocazia diverselor evanghelizări, sârguinţa în luarea notiţelor la predicile lui, sunt doar câteva din argumentele ataşamentului faţă de un crez.

Ceea ce ne-a fost mai greu (până ne-am luat “inima-n dinţi”) a fost decizia de-a face publică experienţa predării în mâna Domnului. Se întâmpla în martie ’73, la Iris. După o predică cu impact la inima şi mintea adolescentului de atunci, am simţit nevoie irezistibilă de a-mi preda viaţa Domnului Isus. Triggerul acelei decizii l-a constituit mesajul şi apelul din final a lui Iosif Ţon. Orice s-ar spune, această experienţă trăită la paroxism nu o pot nega. Efectiv, copleşit de prezenţa şi lucrarea de convingere a Duhului , am izbucnit în lacrimi. A mă dezice de ea, înseamnă efectiv a mă dezice de mine însumi. Ceea ce îmi e imposibil! Prin această confesare, cred că cei de bună-credinţă, nu vor fi tentaţi să (mă) judece ca fiind lipsit de obiectivitate şi condescendenţă.

Şi atunci…?

Atunci când s-a produs virajul?!?

-va urma-

Articole mai vechi »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.