Depresurizare sau „topirea oaselor” ?!?

Nu ne aflăm nici într-o navetă spaţială (într-o călătorie intergalactică, ca şi turişti sau spioni) ; dar nici într-un voiaj pe fundul Pacificului ( într-un submersibil,drept scafandrii cercetaşi sau simpli „hobby”-şti).
Suntem departe de orice sit siderurgic al trecutei ere proletcultiste, ca să putem fii expuşi „înnegririi”.
Ne aflăm la suprafaţă… În acea condiţie umană, cotidiană, expusă deopotrivă slăbiciunilor precum şi vizibilităţii.
Şi totuşi ! Ce are a face depresurizarea cu topirea oaselor?
Conjugarea celor două ne este oferită de către unul care şi-a planificat, pe cât de deliberat şi creativ pe atât de destructiv, un voiaj… o aventură interzisă. Metodica lui includea un scenariu nu doar perfid, dar şi macabru. Perfidia rezida în punerea în scenă a unui cadru prin care să fie eliminat din platou cel care se opunea natural şi demn planului malefic al actorului principal. Acesta din urmă îşi propusese, nici mai mult nici mai puţin, decât să pivoteze cu orice preţ în jurul unui instinct primar. Tripleta lui păcătoasă (căci cel puţin trei interdicţii din Decalog au fost flagrant încălcate), i-a reuşit din prima. I-a reuşit doar în primă instanţă… Căci în ultima, a avut de-a face cu Regizorul şi cu propria conştiinţă. Ca orice machiavelism, mai debragă sau mai tâtziu, a fost descoperit. Această deconspirare a venit din două direcţii: mai întâi dinafară (printr-un profet), ca mai la urmă şi mai eficient, să vină din străfundul conştiinţei.
David, căci despre el este vorba, e cel care ne poate sluji drept model în rezolvarea acestei tensiuni active dintre acumularea crescândă a unei presiuni insuportabile a conştiinţei vinovate şi partea (aparent) cea mai rezistentă la tensiuni şi presiuni din organismul nostru: scheletul. Cel destinat să ne păstreze verticalitatea aparentă; cel care prin definiţie e cel mai rezistent la suprasolicitări; cel ce ne e dat să ne slujească drept scut pentru ce e „mai vital” în noi (inima,plămânii, creierul şi măduvă), acesta deci e supus unei presiuni fără egal: presiunea conştiinţei.

O inimă împovărată de păcat; o conştiinţă asiduu bombardată de vinovăţie nu poate rezista la infinit. Ajunge cu timpul să acumuleze o presiune/tensiune atât de intensă încât sau se „topesc oasele de gemete necurmate” sau se dezintegrează sufletul, inimă, centrul personalităţii umane. Aceasta doar dacă cel în cauză refuză să facă ceea ce e normal şi planificat de Dumnezeu să facă: să-şi MĂRTURISEASCĂ PĂCATUL. Mărturisirea, spovedania la Marele Preot legată strâns de cea faţă de cel căruia i-am greşit, e cheia prin care putem să ne „depresurizăm”. E ruşinos în primă instanţă. E dureros la prima vedere. Dă urât “la public”. Nu se poartă la alţii. Dar ce mai contează toate acestea când se pune problema nu doar a existenţei noastre efemere, de aici şi acum, ci cu mult mai mult: a eternităţii noastre ?!?

Păcatul „trimis înainte” prin confesare, nu numai că ne achită în faţa Tronului, dar ne şi depresurizează. Altfel riscăm să ne… dezintegrăm.

Ferească Dumnezeu!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s