Un itinerar dezirabil pe invers: de la Toma la Habacuc sau Despre drumul de la o credință negociată la o bucurie necondiționată

De sărbători, unele ale Domnului  altele ale oamenilor, se poartă mesaje  pe marginea și pe alăturea (vai ce nefericire!) evenimentelor sau persoanelor celebrate. A doua variantă e folosită când inspirația pentru prima a secat.

Având în vedere că în calendarul romano-catolic , comapartiv cu cel ortodox, Duminica a doua de după  Înviere nu apare înscrisă ca Duminica Tomii, din spirit mai mult sau mai puțin patriotard ne-am gândit să împărtășim câte ceva…

Cel mai adesea Toma, ucenicul care are mulți confrați gemeni  în ale credinței care condiționează, ne e prezentat la antipozi în raport cu ceilalți zece discipoli ai Mântuitorului. Privit prin această lentilă comparativă, mai că de cele mai multe ori intuim mesajele vorbitorilor din Duminica Geamănului. Dar pentru a-l radiografia și diagnostica cât mai fidel, ar trebui să-l urmărim pe apartele Toma în dinamica relației lui cu Domnul și cu ceilalți ucenici. Evangheliile sinoptice sunt destul de ”vagi și evazive” în privința portretizării personajului nostru. Plasându-l undeva între poziția a șasea și a opta, Matei, Marcu și Luca ne comunică foarte sec lista celor doisprezece aleși. Atât și nimic mai mult! Ne-am întrebat: oare de ce? Ca și cum ar fi dorit să completeze hiatusul celor trei, evanghelistul Ioan  e mai generos. Bunăoară el ni-l prezintă pe Toma cu ocazia anunțării morții preaiubitului Lazăr din Betania, fratele Mariei și Martei. Îndemnul ”Haidem să mergem și noi să murim împreună cu El” (după versiunea Cornilescu) complică interpretarea. În sensul primar, între ”el” din v.15 și ”El” din v.16 nu prea există deosebire. Logica textului ne îndeamnă să credem că Toma s-a gândit la Lazăr și nu la Domnul Isus. Dacă așa stau lucrurile, atunci ralierea lui Didymus (echivalentul elen pentru Geamăn) la îndemnul lui Isus dovedește un curaj exuberant. Ioan evanghelistul, având parcă o slăbiciune pentru Toma ( deși explicația e cu totul alta, și anume înscrierea personajului ”buclucaș”  în scopul deliberat declarat al evangheliei- cel din cap 20:31), continuă să hașureze  căutările celui dornic să cunoască  ”Calea  într-acolo” (14:5). Parcă Toma e într-o veșnică căutare, o perpetuă dinamică. Nu se mulțumește cu orice, ca ceilalți. Ce o fi căutat el singur  în Duminica Învierii, când ceilalți erau împreună și L-au întâlnit pe Biruitorul morții, nu ne e dat să știm. Putem specula multe, dar nu ne permitem. Cert e că Geamănul nu se mulțumește cu mărturii de gradul întâi. El vrea ceva unicat: să fie martor de ”gradul zero”- dacă putem folosi un astfel de termen. El nu vrea intermedieri, intermediari, mijlocitori, interpuși  în calea credinței lui. Într-un fel  e bine, într-un fel  e contraproductiv. Condiționările pe care el le invocă pentru a ajunge la credința genuină ( de fapt aceasta e și ținta lui Ioan)  sunt firești, dar nu prea de înțeles. Asta deoarece între experiențele cu Christos de care a avut parte în perioada pre-Înviere  și momentul dialogului cu cei zece, s-a interpus ceva: simțurile și frica. Toți se baricadaseră… chiar și a opta zi de la Înviere, datorită fricii. La Toma apărea în plus o problemă senzorială: una vizuală și tactilă. Fără să-l judecăm, ne putem întreba: de ce o fi avut nevoie el de simțuri ? Să fii șters oare frica din memoria lui recentă toate cuvintele profetice, toate  îmbărbătările și promisiunile Mântuitorului?  Sau toate minunile care dovedeau dumnezeirea Lui? Până la acest moment crucial, Toma niciodată  nu a condiționat. A fost suficient să facă o dată pentru a întra în celebritate.

Opusul lui e un profet aparent mic, dar în realitate de o celebritate la fel de mare ca a lui Toma… dacă  nu cumva chiar mai mare. E vorba de Habacuc. Dacă Toma înseamnă Geamăn, Habacuc semnifică pe cel ce îmbrățișează,  cel ce însumează, cel ce include. Sugestiv sens onomastic. Asta deoarece profetul a îmbrățișat o viziune despre Dumnezeu total diferită de ucenicul Domnului. Viziunea lui Habacuc e una de o profunzime teologică demnă de invidiat. Despre sfințenia și justițiarismul lui Dumnezeu, el ajunge să declare că: ” Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? ”. Mai apoi ajunge să itereze un principiu fundamental al Împărăției, principiu pe care Pavel l-a împrumutat; e vorba de clasicul de acum ” cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” Cunoașterea  de Dumnezeu  îl înalță pe o culme a bucuriei complet denudată de orice condiționare. Căci ce altceva ascund cuvintele din psalmul lui Habacuc din capitolul trei, decât o abdicare, un faliment al creaturii față de Creator?!? Căci așa trebuie privită rugăciunea lui, ca un psalm.

”   chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!”.

Ce apoteoză extraordinară la adresa lui Dumnezeu! O astfel de declarație e ca o palmă pe obrazul creștinilor negociatori… A celor care parlamentează cu divinitatea privitor la credința și ascultarea lor.

Așadar înapoi: de la Toma la Habacuc!

Drum bun!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s