Oral sau scris? sau despre Istoria cu şi fără…acte!

Bac-ul a trecut…”cotele apelor Dunării”- pardon- nivelul cunoştinţelor l-am aflat, iar istoria merge înainte.

Despre o anume istorie ( apărută mai nou, ce-i drept), şi anume despre istoria deconspirării “iudaiştilor” (aici şi pretutindeni a se citi: simpatizanţi, informatori cu sau fără retribuţie de orice fel, turnători ordinari sau extraordinari, comunişti cu acte-n regulă), despre modul cum se construieşte o astfel de istorie, am dori sa reflectăm puţin.

Ce este istoria? Este ea oare, în integralitatea ei, o ştiinţă exactă? Cine o face,dar mai ales cine o transmite şi o scrie? Care sunt izvoarele ei de inspiraţie? Cât subiectivism (inevitabil) şi obiectivism e îngăduit în construcţia ei?

Iată doar câteva din frământările care ar trebui să le avem în faţa oricărei ştiri, eveniment, fenomen sau vestigiu istoric.

Istoria, ca mai toate obiectele de studiu, e o preocupare interdisciplinară. Când vine însă vorba de alcătuirea istoriei comunismului, a anti-comunismului, a neo-cripto-comunismului sau a post-comunismului, interdisciplinaritatea capătă valenţe sporite.

Lucrurile devin şi mai complicate când e să se alcătuiască o istorie a “iudaiştilor”…

Tapajul care s-a făcut, se face şi încă se va mai face până la aflarea unui adevăr cât de cât obiectiv, e de înţeles. Subiectul nu e neavenit şi nici desuet.

Întrebările pe care şi le pun mulţi evanghelici români de bună credinţă, mai ales când realizează blocajul spiritual în care se află, sunt legate de prezenţa şi ponderea destul de mare a acestor “iudaişti” în conducerea comunităţilor creştine evanghelice de orice tip (biserică, comunitate, uniune, orice e parabisericesc).

Cum îi aflăm, cum îi probăm, dar mai ales cum îi “rezolvăm” pe aceşti trădători de facto şi de iure?

Pe unii (cei cu acte-n “regulă” de la CNSAS sau alte surse) îi punem relativ uşor la index.

Pe alţii însă (cei fără), aparent e mai greu. Veşnica găselniţă a acestora şi a apologeţilor lor e că : “Nu s-a dovedit!”, “Nu există în arhiva noastră de date!”. Întrebarea e dacă “actele îl fac sau îl desfac” pe un astfel de inculpat moral-spiritual.

În justiţie, dar şi în demersul istoric, există aşa-numita “probă cu martori”; e una nu numai uzitată, dar şi validă. Pe lângă izvoarele istorice obiective ( arhive, situri arheologice, relicve, ş.m.a), istoria se “adapă” şi din izvoare umane. Istoria orală e parte a acestora. Martori, mai ales cei de gradul întâi, nu sunt de neglijat. Pe mărturii sumate a nenumărate alte mărturii a doi sau trei martori de bună-credinţă, se poate creiona o istorie ca cea mai-sus amintită. Se poate haşura portretul “securistoidului”, a trădătorului simptomatic.

Accentul aici şi acum, cade pe importanţa acestor “izvoare vii” în deconspirarea trădătorilor. Eu cred că nu e vitală prezenţa unei adeverinţe sau dosar oficial pentru a ne putea da seama cine a trădat. E însă vital necesar să existe martori a căror credibilitate şi mărturie să fie dincolo de orice dubiu.

Pseudonaivii, naivii, sau mai grav, rău voitorii, pot invoca “mult şi bine inocenţa ” trădătorilor fără acte. Profilul lor caracterologic şi comportamental face mai mult decât toate actele, practic ei singuri îşi scriu o “epistolă”.

Ca fapt divers, aş vrea să invoc două cazuri extreme: cunosc o persoană care realmente a fost persecutată de păgânii comunist, pe motive de apartenenţă religioasă. După ce s-a făcut cerere la CNSAS pentru eliberarea dosarului de urmărire, foarte candid i s-a spus că la dosar nu are decât o singură frază…

La polul opus, cunosc un alt caz, a unei personalităţi mai mult notorii decât ilustre, care în ciuda unor mărturii oneste, a controverselor care s-au iscat pe marginea caracterului şi coduitei sale (de exemplu, întâlniri cu foşti prieteni colonei de armată, comunişti hiperactivi transformaţi în PSD-işti celebrii, cu ieşiri din ţară aparent normale), care neavând dosar de colaborare, neagă orice tangenţe colaboraţioniste cu fostul regim. Inexistenţa actelor e total insignifiantă pentru…

Să nu fim naivi: fosta securitate, actuala structură securisto-kaghebisto-sereistă, e perfecţionată în “coafarea şi cosmetizarea” dosarelor. Pieptănatul, periatul, vopsitul părului (pardon- al blănii), machiajul sunt hiperspecialităţile “băieţilor de la urechea şi timpanul”.

Aşadar, pentru toţi cei ce aşteaptă acte oficiale cu siglă şi ştampilă pentru toţi “iudaiştii”: “Somn uşor!”- somnul naţiunii (baptiste), monştri naşte !

Noi ceilalţi rămânem, deocamdată, la…”izvoarele umane”!

Articol republicat de pe Vindecătoru

Reclame

3 gânduri despre „Oral sau scris? sau despre Istoria cu şi fără…acte!

  1. Dragă Barthimeu,
    Doar să stîrneşti puţin viesparul, şi te convingi că multe nu s-au schimbat. Structurile vechi, chiar dacă nu mai sunt funcţionale (prin pensionarea indivizilor din reţeaua respectivă) se pot activa cînd unul dintre pioni este atacat (sau se simte ameninţat) de cineva din afara jocului.
    Eu am păţit asta cînd am scris despre cazul de la Sibiu, cu Ţon şi Poplăcean (doi foşti care se vizitează, ce-ţi demonstrează ţie, Barthimeu? sau nu ţie, ci lui Doru Radu, că el e cu dovezile „la vedere” :)). Poplăcean mi s-a părut, din discuţia telefonică cu el şi cu secretara lui un individ extrem de periculos. S-a pornit atunci o maşinărie infernală care a duduit pînă în straturile cele mai joase ale cultului (şi nu vorbesc doar de baptşti, ci şi de creştini după evanghelie, de care nu s-a ocupat nimeni pînă acum cu profesionalism şi cred că au avut şi au reţele în toată regula). Din inerţie o făceau, pentru că nu aveau ce să-mi facă, dar aşa erau obişnuiţi să acţioneze din vechiul sistem. Prin intimidare, calomnie, insinuare… Astea nu se uită.
    Şi, vorba ta, nu trebuie să ai fila cu nu mai ştiu eu ce număr, ca să vezi că Ixulescu sau Ixuleasca e os de curvă cu ochi albaştri.

    1. Binu Poplăceanu (cum e adesea cunoscut Beniamin Doinel Octavian P.) nu mai e un personaj controversat. A fost până la momentul în care a „scăldat-o” cu declaraţia pe proprie răspundere că nu a colaborat cu Securitatea, cerinţă lăudabilă de pe vremea când Paul Negruţ era preşedinte la baptişti.
      „Exorcizarea” lui Mihai de către el şi Ţon, a fost doar „cireaşa de pe colivă”. 😦
      Şi dacă îţi mai spun că Binu mai are în comitet pe unul „mare la copii” (e vorba de Şcoala Duminicală) pe ţară, care la rândul lui era prieten foarte bun cu un clujean, cumnat de-a lui GEORGESCU; că a avut drept mentor la Seminar la Bucureşti pe PROFESORU, mare securist mare… atunci lucrurile nu-i mai miră pe cei care se uită mai întâi la „oameni, fapte, întâmplări”, şi mai apoi la acte! 🙂
      Ce-i unea pe toţi aceştia ?
      Cel puţin un lucru: paradigma procedurală.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s