„La bine și la rău” – în postmodernism

În contextul în care mai toate se cosmetizează, se ajustează cultural (aproape fără discernămînt) în vîltoarea globalizării, începînd cu tradițiile familiale și sfîrșind cu cele naționale; pornind de la limbajul cotidian, secular și terminînd cu cel spiritual, biblic; în acest angrenaj deci, etica și morala iudeo-creștină nu scapă tăvălugului.

Stimulul prezentei reflecții l-a constituit dezamăgirea vecină cu o ușoară consternare, trăire resimțită odată cu divorțul inițiat de doi foarte buni și apropiați prieteni. Cu atît mai neplăcută mi-a fost trăirea cu cît ei au inițiat demersul și nu soțiile lor. Dacă mai adaug și faptul că erau profund implicați „în lucrare”, regretul de a nu mai fi folosiți cu autoritate în slujirea publică e mult amplificat. De fapt și din nefericire, ei nu sunt o excepție. Am mai cunoscut pe cineva a cărui traiectorie pastorală de la ]nceputul anilor ’60 a fost definitiv curmată de divorț. Faptul că celebrități naționale din sfera politicului (e vorba de Călin P.T.), a sportului (Ilie Năstase), cea literară ( N. Manolescu) sau de aiurea (un S. Berlusconi, N. Sarkozy,  sau renumitul DSK- Dominique Strauss Kahn), au divorțat o dată sau de mai multe ori, asta nu estompează din amărăciune. Măcar ei erau dintre „ai lor”.

Dar cînd cineva care are charismă în slujire,care are priză la public, care e cunoscut și recunoscut de comunitatea coreligionarilor, care cunoaște spiritul și litera Logosului și totuși inițiază despărțirea, atunci ce să mai înțelegem ?!?

Chiar dacă insidios dar cert, spiritul de independență feminin prinde contur din ce în ce mai vizibil în general, în lume (vezi de acum celebrul refuz a lui Kate de a jura supunere cu ocazia nunții secolului, cum bombastic a fost denumită cununia prințului William cu ducesa Kate – poate de aici și rumoarea de anul trecut pe marginea divorțului celor doi) și în particular în sfera evanghelică, asta nu justifică inițiativa bărbatului creștin pentru despărțire.

Problema, în esența ei, rezidă în definirea sau mai exact, în redefinirea conceptului de legămînt matrimonial ( pe deoparte) respectiv a noțiunii de bine și rău ( pe de altă parte). În ciuda unor exemple celebre și sinistre ( vezi Pat Robertson care afirma nonșalant că nu e nici o problemă dacă divorțezi de nevasta care suferă de Alzheimer – în accepțiunea lui, Alzheimer ar fi sinonim cu decesul), litera și spiritul Scripturii nu trebuie ajustate după cum adie vîntul cultural al momentului.

Să ne aflăm cumva în preajma unor mutații semasiologice ale conceptului de bine și rău?!?

Dar dincolo de toate, cum rămînem cu credincioșia?!?

Dacă și ea dispare, la copii lui Dumnezeu ce mai rămîne ?!?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s