„Nu vă puneţi măi cu…!”- sau despre lanțul fățărniciei

 

Nu la trivialismul jargonului de tristă amintire ( „Nu vă puneţi măi cu Meliţia!”) trebuie să ne zboare gândul, ci la cu totul altceva…

Stă în natura noastră coruptibilă  aplecarea spre simpatii şi filiaţii duse până pe culmile  idolatriei. Ne facem idoli/dumnezei din personalităţi ca să profităm de pe urma lor. Odată ridicaţi pe altarul templului nostru lăuntric, ne e greu să admitem ( şi cu atât mai puţin să-i contestăm) că sunt şi ei  vulnerabili, asemenea făcătorilor lor. Lucrurile capătă o turnură şi mai periculoasă când  cineva atentează la gloria lor… Suntem gata să-l anatemizăm pe acel îndrăzneţ, dacă nu chiar să-l “aducem jertfă- ca ardere de tot” pe altarul idolatriei noastre. Cu alte cuvinte ne e greu să fim echilibraţi, să luăm distanţă când modelele noastre “o iau razna”!

Scripturile însă ne oferă (cel puţin) o altă alternativă la problematica în discuţie:  exemplul Pavel-Petru.

Itinerariul spiritual al celui ce urma să fie Piatra pe care Ziditorul urma să-şi clădească Edificiul spiritual, ne apare ca unul foarte sinuos, dacă nu ( pe alocuri) întortocheat şi controversat. Deşi parte importantă a fundaţiei şi suportului Bisericii îi revenea lui Petru, figura lui băgăreaţă, de bravant, şi (vai) de cameleon, nu poate fi eludată de oricine se vrea imparţial. Poate că unii vom reacţiona vehement obiectând că atentăm la imaginea publică a celui ce de unii e considerat drept vicar a lui Christos. Scriptura ne relatează toate meandrele, oscilaţiile, derapajele petrine, începând de la acel memorabil şi demonic „Să te ferească Dumnezeu…”, continuând cu acel emfatic „eu niciodată…” sau cu acea siguranţă de sine că „nu mă voi lepăda…” şi sfârşind prin tripla şi conştienta lepădare de Mentor. Fiecare derapaj, Isus nu a întârziat să-l penalizeze într-un fel sau altul. La finalul relaţiei privilegiate cu Mântuitorul, ne-am fi aşteptat ca acest mercurial Petros, să se aşeze în matca normalităţii, a maturităţii spirituale.

Dar nefericirea face ( vorba lui Murphy) ca tot Petru să fie veriga slabă şi după ascensiunea la Tatăl a Învăţătorului. Dovada o întâlnim în Antiochia, unde Petru “joacă la două capete”, adică se angrenează într-un periculos „laţ al  făţărniciei”. Frica („bat-o vina de frică!”), e mobilul acestui dublu de periculos angajament: „ de teama celor tăiaţi împrejur” Petru face slalom, „se schizoieşte” ! (Gal.2:11-15). Asta a fost dăunător atât pentru el, cât şi ( sau mai ales) pentru ceilalţi confraţi. Şi să nu uităm că promovarea unei astfel de paradigme ipocrite vine din partea unuia care era privit cu o aparte autoritate, alături de Fii Tunetului! Cu toată impozanţa lui, Pavel, în  public ( căci e consecvent contextului în care s-a produs „sceneta”), nu-l „perie”, nu-i invocă nici meritele şi nici nu-i acordă circumstanţe atenuante,  marelui Petru!

Pentru unii „tinerei în credinţă” poate că se vor fi născut nedumeriri, nemulţumiri, ba chiar revolte de genul: Cine este acest nou venit din Tars, de-l disciplinează pe vechiul, pe de neînlocuitul apostol a lui Christos, adică pe Petru? Cu ce drept? Cu ce curaj?

Că spre finalul vieţii Petru recunoaşte utilitatea mustrării, o confirmă aprecierea pe care o face la adresa lui Pavel prin :”preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui”.

Care-i tâlcul?

Avem un model nonagenar, care ne-a influenţat semnificativ la început, dar care spre finalul vieţii  a „deraiat” de la credinţa copilărească în literalismul Genesei 1 şi 2 , acceptând conformismul evoluţionismului teist .

Suntem contrariaţi când un reper de mare calibru şi prolific scriitor în ale apologeticii creştine, de dragul aceleiaşi „înregimentări la curentul majoritar”al evoluţionismului pseudoteist, ne trădează cu seninătate încrederea pe care i-am acordat-o.

Cel căruia i-am acordat un mare capital de stimă şi încredere, în vremuri de profundă restrişte economică, socială şi chiar spirituală, dintr-o dată „i se năzare” să sară în altă barcă!

Unuia care i se conturează un profil de  „piatră de aducere aminte” în ale exegezei şi hermeneuticii biblice, consideră că nu e nici o problemă să „facă valuri” cu : „Dumnezeu e Cel mai mare duşman al omului!”

Şi am putea continua cu exemple (nefericite) de inconsecvenţe şi „bruiaje” din viaţa unora pe care i-am crezut constanţi!

„Ce-i de făcut fraţilor?!?”

Ne vom lăsa timoraţi de titluri academice, de performanţe editoriale sau de orice alt gen?

Vom tăcea chitic? Ne vom complexa? Sau vom lua oare în calcul prejuduciul de imagine ce va decurge dintr-o abordare pertinentă a cazului?

Nu trebuie să ne inhibăm !

Dacă cel ce ne-a îndemnat : „călcaţi pe urmele mele, întru-cât şi eu calc pe urmele lui Christos” ( căci de Pavel e vorba) a făcut-o ,de ce ne-ar fi  frică, ca păstrând proproţiile, să copiem tiparul paulin?

Toţi vom fi câştigaţi: şi noi, că ne-am învins tracul şi cel prins în „laţul făţărniciei”!

Doamne ajută!

 

P.S.  Republicat din Vindecătoru. De citit (și) prin prisma evenimentelor politice românești recente.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s