Aroganța leprogenă

Lepra-i de cînd lumea!

Alături de tuberculoză, fac o familie: cea numită Mycobacterium. Chiar dacă G.A. Hansen a descoperit agentul cauzal, lepra a fost menționată de Scriptură din timpuri ancestrale. Nu e necesar să avem cunoștințe medicale deosebite pentru a înțelege gravitatea bolii. Cu toate eforturile depuse în ultima vreme, demersuri de stăvilire a valului crescînd de cazuri noi de lepră (mai ales în Emisfera Sudică), un val care în 2003 atingea peste cincisprezece milioane de oameni, boala pare să fie foarte greu de eradicat. Nu lipsa tratamentului e cauza. Antibiotice specifice și eficiente s-au descoperit. Ceea ce face ca lepra să-și urmeze traseul nefast e perioada lungă de incubație, una asimptomatică. Faptul că afectează primordial pielea iar mai apoi nervii periferici și ochii, nu este lipsit de semnificație.

Dumnezeu în marea-I mărinimie a făcut cu Moise, pe Munte, cursuri de medicină profilactică. Marele profesor Moise urma să-și instruiască la rîndul său nepoții aroniți cum să trateze boala  la nivelul omului de rînd. Dincolo de descrierea simptomelor bolii, Torah oferea preotului indicații legate de izolarea leprosului. Izolarea leprosului, alături de imperativul impus acestuia de a striga în gura mare „Necurat! Necurat!!”, de a-și sfîșia hainele, de a umbla cu capul descoperit, era un stigmat greu de suportat. Nici Noul Testament nu scapă subiectul. Simbolizarea păcatului prin lepră, e semnificativă.

Că nu întotdeauna lepra se transmite prin acele picături de salivă ale purtătorului, e lucru cunoscut din Scriptură.  Explicit Ea ne oferă două cazuri: Maria, sora lui Moise respectiv împăratul lui Iuda, Ozia. Similitudinea sinistră dintre cei doi, deși aflați unul față de altul la o depărtare în timp apreciabilă, e izbitoare. Asemănare: numele tău e aroganță, fudulie, mîndrie !

Dacă mîndria este păcatul păcatelor; dacă aroganța e causa causorum a decăderii, atunci asemănarea  dintre ravagiile leprei propriu-zise și a smeției se justifică.

Ne referim  în cazul de față (doar) la Ozia. Puștanul de  șaisprezece ani al defunctului împărat Amația, un împărat rău, ajunge pe tron. Împăratul adolescentin se distinge fericit de părintele său, „făcînd ce este bine înaintea Domnului”. Pe tot acest parcurs Dumnezeu îl recompensează cu prosperitate, cu victorii împotriva filistenilor, cu expansiune teritorială pînă la granițele Egiptului, ș.a. Altfel spus,  Ozia s-a ajuns, a ajuns pe creastă, „a ajuns foarte puternic”.

Nefericirea face că tocmai „cînd a ajuns foarte puternic”, mycobacteria semeției s-a inoculat în ființa-i lăuntrică. De aici și pînă la colaps era doar o problemă de timp. Pieirea lui, asemenea unui „dat pe tobogan”, a început cu ingerința în sfera preoțească („intrînd în Templul Domnului ca să ardă tămîie pe altarul tămîierii”), infracțiune sancționată de preotul Azaria și de încă optzeci de preoți.  Mustrarea lui Ozia de către acest întreg sobor de preoți, în loc să găsească o inimă smerită și pocăită, s-a izbit de mînia împăratului. Scriptura este fascinant de relevantă prin oferirea unui detaliu. Ea ne prezintă o reacție foarte promptă, de tipul cauză-efect, între mînia lui Ozia și apariția leprei. De fapt mîndria și mînia fac „casă bună” împreună  (sic!). Nu lipsit de valoare e și amănuntul legat de apariția leprei tocmai pe frunte. „ Fruntea face , fruntea trage!”, ar suna zicala (modificată) din popor, în cazul lui Ozia. Realizînd incompatibilitatea crasă dintre sfințenia Templului și starea împăratului, preoții la unison, „ajutați” și de pacient (unul care a realizat gravitatea momentului), l-au scos rapid pe acesta din urmă din Lăcaș. Finalul lamentabil a lui Ozia e deja istorie.  Izolare… O izolare dusă la extrem… Pe lîngă faptul că a fost pus tot restul vieții într-un izolator, pînă și în mormmînt n-a încăput ce ceilalți împărați ai lui Iuda, așa cum cerea obiceiul.

Tradusă în registrul contemporan, istoria lui Ozia e una ilustrativă și instructivă. Contează debutul itinerariului spiritual cu Domnul. Dar mai mult decît atît, contează finalul lui. Orice latență a autosuficienței, mai degrabă sau mai tărziu va izbucni pe fruntea noastră. Cei de bună credință din jur ne vor izola. Dacă nu cumva noi singuri o vom face, retrăgîndu-ne în propiul nostru izolator de fildeș.

De pe tron la izolator, e un drum scurt (uneori) și periculos.

Remediul e pe cît de simplu, pe atît de eficient. Ne e oferit gratuit, dar nu lipsit de valoare,  de Cuvînt prin portavocea numită David:

„Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine!

Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.”

Anunțuri

2 gânduri despre „Aroganța leprogenă

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s