Nu ne miră…, dar ne doare ?!?

După cîtă imoralitate deghizată și francă se propagă pe toate canalele, pentru toate vîrstele, pentru toate gusturile, nu ne miră rata divorțurilor, procentajul separărilor dintre soți, creșterea galopantă a copiilor care locuiesc sau își cunosc doar un singur părinte (preponderent mama)…Poate fi (și) mai rău.

După cîtă violență, fie ea de cea mai macabră speță sau de cel mai înalt rafinament, agresivitate vehiculată printr-o multitudine de modalități (audio, video, oral sau în scris), pentru toți (mai puțin pentru bebelași și prichindei care nu conștientizează), nu ne mai miră escaladarea violenței juvenile sau a celorlalte genuri… Rămîne loc (din nefericire) pentru mult mai rău.

După cîtă pasivitate manifestă în marea-i majoritate Biserica față de misia-i profetică, nu ne miră atitudinea de indiferență, amestecată uneori cu cea de repulsie sau de ridiculizare a Ei, de către cei dinafară… Rămîne loc pentru mult mai mult rău.

Am ajuns adesea să nu nu ne mai mirăm de anomalii. Să nu mai tresărim la aberații. Să nu mai vibrăm cu cei în suferință. Ne-am tocit senzorii compasiunii, receptorii empatiei pentru semeni. Asta din mai multe rațiuni. Una exterioară nouă ar fi obișnuința, acomodarea la și cu anormalul. E ceea ce în termenii imunologiei medicale se numește expunerea îndelungată la feedback-uri pozitive. Cu alte cuvinte, ne-am ajuns, ne suntem suficienți, ne merge bine.

În acest context, ne apare un stimul de genul celui de vinerea trecută de la o școală elementară din Newtown, Connecticut. Unui tinerel de doar 20 de ani, a cărui fizionomie trădează de la distanță o profundă suferință lăuntrică, îi „cad în mînă din întîmplare” patru semiautomate. După ce își ucide mama „cu sînge rece”, nu are nici o tresărire de conștiință să meargă la o școală din oraș și să ciuruiască tot ce-i pică în cale: începînd directoarea și psiholoaga școlii care „din întîmplare” se aflau pe hol, și continuînd cu alți 20 de copii. Demonul din el nu iartă nimic. Nu se mulțumește cu un glonț pentru fiecare; s-au găsit cîte șase sau chiar opt glonțe în unii copii secerați de asasin. O primă diagnoză îl zugrăvește pe criminal ca avînd autism superior. Mai pe medical formulat e vorba de Sindromul Asperger, după numele medicului austriac care l-a descris pentru prima dată după al Doilea Război mondial. Cu riscul de a deschide o paranteză a controvereselor pe această temă ( deși nu este în intenția noastră), îndrăznim să afirmăm că aici e o problemă mult mai profundă. E una de natură spirituală. Nu înăsprirea unor legi privitoare la port-armă; nu incriminarea primordială a deficitului de comunicare; nu unele preocupări repetitive transformate ulterior în ritualuri; nu dificultățile de socializare a subiectului… Nu toate acestea și cîte altele explică tragedia de la Newtown ( semnificativ nume ?!?).

Așa cum bine punctau unii lideri ai opiniei evanghelice (printre care și Franklin Graham) sau cei ai scenei politice (îl amintim aici doar pe fostul guvernator de Kansas respectiv candidat la președenția Americii, republicanul Mike Huckabee), problema de fond și de durată e alta. Mulți nu vor să o recunoască explicit, dar ea rămîne. E vorba de excluderea din ecuația vieții națiunii americane a lui Dumnezeu în mod treptat, ușor și sigur.

Dincolo de suferința incomensurabilă a celor foarte apropiați ai celor 20 de copii și 6 adulți care „s-au dus”, față de care ar trebui să alipim și compasiunea noastră (cel puțin printr-o rugă), cred că ar trebui să ne doară altceva. Acest altceva, ni-l oferă prin excelență proorocul Daniel. Pe el l-a afectat cel mai mult marginalizare și/sau excludrea lui Dumnezeu din viața Israelului. De la acest punct încolo a fost vorba doar de amploarea efectelor: surghiun, disoluția națiunii, suferința într-un cuvînt.

Cred că atît la fenomenul norvegianului Behring Breivik cît și la cel a lui Adam Lanza ar trebui să privim dincolo de tragedia de pe scena publică. Ar trebui să vedem cine L-au exclus din conștințe pe Dumnezeu, cine s-a lăudat cu aceasta, cine a legiferat păcatul. Cu alte cuvinte, ca să amintim de o celebră zicerea lui Nietzsche, e vorba de „omorîrea” lui Dumnezeu.

Vom fi poate tentați să etichetăm, așa după cum am sesizat din unele comentarii ale conaționalilor noștri, că „Așa le trebuie americanilor!” Nu judecăți de valoare ca cea de mai-sus e timpul acum.

E momentul unei anume dureri: durerea expulzării lui Dumnezeu din viața personală și a societății!

Doamne de ce ne tulburi sărbătorile cu un Adam Laza?!?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s