De ce ne place șahul?

Nu despre Mohammad Reza Pahlavi Aryameh, fostul Șahinșah (rege al regilor-cum ar veni) al Iranului uzurpat prin așa-numita Revoluție Iraniană ce a dus la instaurarea Regimului Khomeini, e vorba. Ci despre șahul ca „sport al minții”.

După cum „Unora le place jazz-ul” (celebra comedie americană considerată ca cea mai bună din toate timpurile, una în care au jucat nu mai puțin celebrii Marilyn Monroe, Tony Curtis, Jack Lemmon și George Raft, dar inspirată după două filme: unul francez și unul german), tot așa „Altora le place șahul”.

Inspirați de „străpungerea” hegemoniei sovieto-ruse ( e vorba de Botvinik, Smisilov, Tal, Petrosian, Spassky) de către excentricul Boby Fischer, deși pentru o scurtă perioadă (căci americanului avea să-i urmeze Karpov și Kasparov), din fragedă adolescență ne-am aplecat asupra celor șaizeci și patru de pătrate alb-negru.

Învățînd nu atît de mult din cărți de profil cît din practicarea șahului (am jucat cu pușcăriaș, cu vecini mult mai în vărstă, cu prieteni, cu rudenii, cu… toți și unde apucam), ne-am trezit cu o această pasiune.

Care ar fi în definitiv argumentele în baza cărora am ajuns „hobby-ți”, pardon „robiți” :), de sportul cu rădăcini indo-persane?!?

Pe lîngă faptul că e un sport non-violent (fizic), că nu reclamă o logistică sofisticată și costisitoare, că poate fi practicat în orice anotimp (dar mai ales în cel hibernal), că te provoacă la principialitate (retractările ulterioare unor gafe fiind o tentație – dar vorba cîntecului Corului de Copii a lui Genoveva: „Promis e promis, Nu poți să-ți calci cuvîntul” sau a Scripturii: „Chiar în paguba ta…”); pe lîngă faptul că pare a fi o frînă în calea Alzheimer, că te obligă la sacrificii ca-n final să poți cîștiga, că te constrînge la o gîndire anticipativă cu „bătaie cît mai lungă”, că te învață cum să „ataci apărîndu-te, respectiv să te aperi atacînd”, pe lîngă toate acestea și multe altele… Sau tocmai datorită acestora, am ajuns să ne placă șahul.

Pentru noi, șahul e (încă) o ocazie la a „intra în noi înșine”!

Nu vom spune ca evreul-american Robert Fischer că „Șahul este viața!” (căci noi știm Cine este „Calea, Adevărul și Viața”) ci mai degrabă ce spune Goethe: „Şahul este piatra de încercare a inteligenţei.

Sau ca să dovedim că suntem cu adevărat români, simpatizăm cu cel pe care Gabriel Liiceanu în renumita lui incursiune „Exercițiu de admirție” la prezentat „în oglindă” cu Emil Cioran, mai exact cu admirabilul om al credinței, pe Petre Țuțea care afirma că:
O căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s