Ce-i mai natural decît ca REEVALUAREA să-i urmeze REMUȘCĂRII?!?
De la infantilismul adamic exprimat de și prin motto, unul manifest prin plasarea unei îndoite responsabilități (prima pe umerii lui Dumnezeu, secunda pe cei ai Evei), Daniel ne transpune cu prima strofă într-un complex contradictoriu, paradoxal de trăiri. Tulburarea, tînjetul după, cearta cu, respectiv ipoteticul regret dat de lipsa iubitei, sunt cîteva din simțămintele care se întrepătrund întruna și aceeași persoană. Cea a poetului.
Adam, prin graiul versificatorului, reevaluează apoi „Iubirea ce-mi fu dată”. O iubire divină, copleșitoare prin extensie și profunzime, una de „dor învăpăiat” sub „nopți cu lună albă dantelată”.
Cu ultimele versuri, observăm o schimbare de paradigmă. De la disculparea dintru început, se trece la realism, la responsabilă solidaritate. „Alături” e în toate. Începînd de la MUȘCARE, continuînd cu demolarea de „zăvoare de mister” îmbibată din plin „Cu plîns,cu temeri, bucurii” și terminînd cu „Si-alături am crescut spre cer”.
Dezirabilă solidaritate!
Asta da REEVALUARE! 🙂
REEVALUARE
Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o
ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom
şi am mâncat.” Geneza 3:12
Că te-am avut alături
M-am tulburat destul
De când te-am vrut
M-am tot certat într-una
Azi mă gândesc ce mult aş suferi
De nu te-aş fi avut nicicând
Pe tine una
Că n-am ştiut s-apreciez
Iubirea ce-mi fu dată
În zori cu soare-aprins şi dor învăpăiat
În seri cu jale multă, dar şi crez
În nopţi cu lună albă dantelată
Alături am muşcat din fruct
Şi am uitat că suntem morţi
Alături am bătut la porţi
Zăvoare de mister le-am rupt
Cu plâns, cu temeri, bucurii
Ce ni le-aduse-o clipă vinul…
Ne-am amintit că suntem vii
Când am ştiut că toate pier
În două-am împărţit pelinul
Şi-alături am crescut spre cer
