O graniță fragilă și riscantă

Dacă lucrurile, evenimentele, realitatea în genere care ne înconjoară ar putea fi percepute și pricepute în termeni simplii, farmecul dependenței de Dumnezeu ar dispărea. De aceea, sarcina Lui e să „le ascundă”, iar a noastră să le descoperim.

În acest demers al descifrării enigmelor ce se ascund unei incursiuni facile, există o atracție, un gen de magnetism. E vorba de (o anume) curiozitate. Aceasta din urmă, așa cum plastic amintea Daniel C. bazat fiind pe experiența adamică, incumbă riscuri. Ca de altfel orice intreprindere cognitivă. Granițele ce delimitează o cunoaștere legitimă și benefică de cea opusă acesteia, sunt destul de flou delimitate. Și ca atare un itinerar pe muchia acestora e riscant.

Un exemplu de și pe caz…

Să ne imginăm că dă năpasta peste o familie. Probleme grave și multiple. Sănătate șubredă, viitor incert. Toate acestea angrenate pe spirala unui vîrtej abisal care face victime. Din cei cinci membrii ai familiei nucleare (cum denumesc anglo-saxonii familia inițială), se întîmplă să supraviețuiască doar ea: soția, respectiv mama. Plus alte văduve și nepoți. Asemănarea dintre ea și Naomi cea biblică, pe alocuri se justifică. În locul revoltei și rebeliunii, întîlnim un echilibru emoțional și spiritual de invidiat. Acceptarea planului Lui, pare a fi un stil de viață pentru văduva noastră. Nimeni nu poate sau are dreptul să pătrundă în meandrele unui astfel de destin.

Ce putem face însă noi, cei dinafara mojarului suferinței?

Cel puțin două lucruri: să observăm sau să judecăm.

Nu încape îndoială că primul reflex a firii noastre e să emitem judecăți de valoare. Să simplificăm realitatea în termenii uzitatei relații cauză-efect. Iar în baza concluziilor să pronunțăm  verdicte. Și aceasta cu atît mai mult cu cît avem destul de multe detalii (nefavorabile celor în cauză) care să ne ispitească la a ne erija în justiționari.

Dar cum niciodată alternativele nu lipsesc, dezirabilă  e a doua variantă. La ce putem  purcede, e să ne setăm per primam registrul emoțional prin care să abordăm cazul. În locul prejudecății, al diagnosticului prestabilit, ar trebui să ne armăm cu empatie. Ea să fie binoclul prin care să scrutăm istoriile acestor membrii  de familie, mai ales că sunt și creștini. Observarea realităților ar trebui urmată de interpretarea lor. Dar nu o hermeneutică care să le slujească lor (sau mai grav,să-i demoleze). Ci o interpretare cu substrat aplicativ pentru noi. Nu „Așa se întîmplă celui/lor care…” ci mai degrabă, ce lecții putem desprinde noi și pentru noi, din tragedia lor?!?

Și cum granița dintre observare și judecată e una fragilă și riscantă, e benefic să ne abținem de la a ne face rondul pe ea…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s