Șahul neconvențional ne învață un principiu: să ne apărăm (credința) atacînd (erezia) și să atacăm (firea) apărîndu-ne (spiritul).
Pe eșichierul existențial, nu știm dacă poetul Daniel ne împărtășește din propriul palmares sau doar își imaginează cam care ar fi implicațiile unei „ROCADE” fundamentale: cea dintre suflet și trup.
Ceva din tabloul saharian ne e prezentat în cele de mai jos, atunci cînd „ROCADA” are loc. De la albul secetos (al sufletului) la uscăciune (spiritului), de la degetele chircite prin și de aer (de cel al necredinței) la norii grei care se încăpățînează să-și descarce desagile binecuvîntării, toate acestea sunt recunoscute ca fiind rezultatul unei „schimbări nerodnice”.
Fie că e mică (în circumstanțe banale), fie că e mare (în preajma unor decizii majore), „ROCADA” suflet-trup, chiar dacă aduce avantaje de moment, din perspectiva veșniciei e păguboasă.
ROCADĂ
Ţarini albe
Tăuri uscate şi solzi de lut
S-au răspândit pe câmpia rănită de sete
Un arbust hrănit de arşiţă
Îşi resfiră degetele chircite prin aer
Cerşind apă
Solul arat se ridică la cer în nori grei
Aidoma celor ce nu vor
Să-şi mai lase umbra pe tăpşan
Ce schimbare nerodnică!
Ei nu vor slobozi niciodată
Binecuvântarea ploii
Aşa cum eu aş rămâne
Sfrijit şi neroditor în arşiţă
Dacă aş pune în locul sufletului trupul
