o „CONDAMNARE” „LÂNGĂ RAI”

”CONDAMNARE” , chiar dacă nu apare explicit în poem, aceasta e ideea subînțeleasă. La o aruncătură de privire, mai că am putea fragmenta poezia în trei idei.

Prima e legată de o progresivitate a decăderii, una exprimată prin lait-motivul „De cînd…”. Se începe cu o tacla  („am stat de vorbă în grădină” cu „josnica jivină”), o conversație ispititoare, irezistibilă și (vai!) „calpă” care duce la o aplecare ascultătoare, și care în final se lasă cu rebeliune („întins-am mâna”).

A doua tematică e cea a progresivității efectelor. De la confundarea glasului divin cu acel „croncănit de ciori” (plastică ilustrație!), se merge la ascundere (datorită răului în care „tot mai adânc mă cufund”), ca-n fine să se ajungă la blestemarea pămîntului. Care de fapt e o auto blestemare; asta dacă avem în vedere că „pământ ești, și în pământ te vei întoarce”.

Cu ultimele trei strofe, după trasarea acelei concluzii („Țărână sunt”), se arată zorii speranței în „promisiunea sfântă”. În fapt aceasta e a treia parte a poemului. Cea care sfîrșește cu o certitudine: că „iar voi fi-mbrăcat ca înainte, cu slavă și dreptate și cu har”.

Harul, prin excelență, spune totul. Chiar și „LÎNGĂ RAI”!

CONDAMNARE

 

De când am stat de vorbă

în grădină

sub pomul cel atâta de râvnit

şi-am ascultat de josnica jivină

m-am tot ascuns

şi-am plâns

şi m-am căit

 

De când am ascultat

de şoapta calpă

a şarpelui cu glas amăgitor

şi am muşcat din roada nepermisă

m-am deşteptat

că sunt străin

şi gol

 

De când întins-am mâna

după roada plăcută la privit

promiţătoare

de cunoştinţă nouă

şi noroc

în mine seva vieţii

zilnic moare

 

Iar glasul

ce îl auzeam nainte

chemându-mă pe nume

cu fiori

cu bucurie

şi-aşteptare sfântă

azi îl confund cu croncănit de ciori

 

Am ochii larg deschişi

şi mi-e ruşine

mi-e frică

şi sunt trist

şi mă ascund

cunosc ce-i răul

şi îi spun pe nume

în el tot mai adânc

eu mă afund

  

Pământu-i blestemat – ştiu

pentru mine

scaieţi îmi dă

şi spini

şi pălămidă

sudoarea să mi-o şterg mi-e dat într-una

din pâine muşc

cu trudă

şi obidă

 

Ţărână sunt

şi să mă-ntorc în ea mi-e dat acum

ce tristă contemplare

când pomul vieţii l-am avut alături

înconjurat de roduri

şi de floare

 

Dar am în schimb

promisiunea sfântă

că voi primi în timp Mântuitor

Sămânţa binecuvântată a femeii

să spargă capul hâd

şi-amăgitor

 

Şi iar voi fi-mbrăcat ca înainte

cu slavă

şi dreptate

şi cu har

pe nou pământ

răscumpărat din ură

în veşnica cetate de cleştar

 

 

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.