„NU ȘTIU SĂ SPUN” cînd sunt ”DEPARTE DE EDEN”

Poetul începe abrupt și categoric prin

Nu știu să spun ce-am fost

Și-acum ce sunt”.

Să fie oare într-atît de dureroasă îndepărtarea de Eden încît să producă o astfel de amenzie legată de propria identitate?!?

Ce ne întreabă Daniel să vedem, acel ceva ce pare să izbească privirea prin amploarea suferinței? Răni, palide priviri, rătăciri și gunoaie? Sau acea bucată de tristețe cu care nu reușea nicicum șă-și acopere goliciunea lăuntrică? Sau acea „milă De mine însumi”? Sau scaieții și spinii vorbăreți?

Împotriva acestui (de)curs, doar Vîntul Duhului sufla împotrivă. Era acel ghes al Sfătuitorului ce-l îndemna pe poet să-L urmeze. O provocare fără explicații. Una ce reclama exclusiv credință.

Pănă să-și explice „Ce mână m-a atins” sau „Cine s-a aplecat spre mine” și „Mi-a dăruit inelul de fiu”, poetul și ajunge la convingerea că:

A fost El, Cel de este

Cel ce a fost și va veni

La o așa încredere a ajuns,încît nici „Chiar dacă toți îmi spun că-i o poveste” versificatorul tot neclintit rămîne pe:

O știu

O cred

O convingere ce lasă în urmă, spini, cucute amare, mlaștini. Într-un cuvînt mlaștina depărtării de Dumnezeu. O credință ce îl „pornește spre El zi de zi”.

 

 

                NU  ŞTIU  SĂ  SPUN

 Nu ştiu să spun ce-am fost

Şi-acum ce sunt

Dar oare nu-i de-ajuns că mă vedeţi?

 

Înţelegeam prin răni

Simţeam prin palide priviri

Şi însemnam cu rătăciri

Drumuri nestrăbătute

Iar colţuri fără de lumină

Mă găseau plecat peste gunoaie

Coseam încă o bucată

De tristeţe

La mantia-mi lungă

Ce nu reuşea să mă acopere vreodată

Tresăriri neînţelese mă călăuzeau

Şi printre ele mi-era milă

De mine însumi

Scaieţi şi spini crescuţi lângă deşert

Mă îndemnau să-i strâng la piept

Doar Vântul mi se răzvrătea în păru-mi

Şi mă-ndemna să plec cu El

Fără să-mi spună încotro mă-ndrept

 

Ce mână m-a atins într-o vreme de seară

Când lumile le blestemam

Iar cu lumini şi flori de-ngropare

Neliniştea-mi sărbătoream?

Cine

S-a aplecat peste mine

Pe când rănit zăceam într-un pustiu

A plătit pentru rănile mele

Mi-a dăruit inelul şi haina de fiu?

A fost El, Cel ce este

Cel ce a fost şi va veni

O ştiu

O cred

Chiar dacă toţi îmi spun că-i o poveste

 

Acum nu mai zăbovesc lângă spini şi cucute amare

Am trecut mlaştini

Am lăsat în urmă pustiul cu oazele-i imaginare

Deşi nu zăresc încă muntele pe care voi locui

Vântul îmi aduce de departe mireasma-i

Şi mă porneşte spre el zi de zi

-de Daniel Chiu-

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s