Ne interesează, dar nu ne impresionează (5) Un sumar repetitiv fără substanță

Între paginile 6-8 ale ACW, ne este oferit sumarul apelului musulman adresat creștinilor lesne crezători. În „Cuvîntul care ne leagă pe noi de voi”, apare un lait motiv: „In the Name of God, the Compassionate, the Merciful”.

Nu ne mai miră că sintagma nu include nici o referire la justețea, la dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu. Pentru ei mila și iertarea Lui constituie osatura Deologiei lor. Interesant ne apare compromisul pe care-l fac musulmanii prin nemenționarea lui Allahu, ci a lui Dumnezeu. Un compromis care la atîția ani pare să fi adus roade: semnăturile a sute de naivi.

Muslims and Christians together make up well over half of the world’s population.Without peace and justice between these two religious communities, there can be no meaningful peace in the world.The future of the world depends on peace between Muslims and Christians.” Acest prim paragraf, sub masca unei realități ascunde o amenințare și o minciună. E adevărat că mohamedanii și creștinii (cu toate facțiunile lor ) constituie  mai mult de jumătate din populația globului. Dar de aici și pînă la „Fără pace și dreptate între aceste două comunități religioase, nu poate exista o pace durabilă în lume.” e o mare diferență. Asta deoarece afirmația ascunde un tîrg care, dacă creștinismul nu îl acceptă, va fi jale, mare prăpăd: JIHAD. Întrebăm și noi, așa într-o doară: Dar unde e Dumnezeu, care dă o pace nu cum o dă Lumea? Da cine schimbă vremurile și împrejurările? Al cui e pămîntul cu tot și toate ce sunt pe el? Dacă prin absurd am presupune că islamiștii și creștinii vorbesc de același Dumnezeu (ceea ce e imposibil), ce dumnezeu e acela care pune vrajbă între închinătorii lui? Să fim serioși: pacea nu depinde de musulmani și nici de pactul cu creștinii. Dovada indubitabilă, strigător la cer de dureroasă, o constituie morțile, răpirile și persecuțiile la care sunt supuși frații noștri întru Christos în „the black zone of globe” (emisfera nordică dintre paralela 20 și 40-n.n.).

The basis for this peace and understanding already exists.” Care bază, care fundament? Căci noi între Coran și Scripturile Bibliei nu vedem nici cea mai mică unitate de vederi. Faptul că Mohamed (dar nu e prea sigur) a încropit o mare minciună cu caracter de lege pentru urmașii lui (cică ar fi primit de la Dumnezeu prin Gabriel revelația Coranului), una în care sunt ciupite cîteva fraze de ici de colo din Vechiul și din Noul Testament, asta nu e bază pentru un acord de pace. Păi cum să fie pace dacă însăși Cel ce a venit să aducă pacea, să demoleze zidul de la mijloc care-i despărțea pe oameni între ei și pe ei de Dumnezeu, adică Singurul Nostru Stăpîn și Domn, ISUS CHRISTOS, e negat în divinitatea-I și învierea-I glorioasă de către musulmani?

După o invocare inadecvată a unității dumnezeirii (Al-Iklhlas 112:1-2) și a iubirii de dumnezeu (Al-Muzzammil 73:8), autorii documentului citează un text coranic referitor la iubirea de aproapele. Cităm: „Nimeni din voi nu are credință dacă nu-și iubește aproapele așa cum se iubește pe sine”. Frumos! Nu?!? E un fel de copy-paste versiunea religioasă. Adică furăm un principiu biblic cu mult mai vechi decît Coranul, și-l alipim la acesta din urmă. Și ca să convingă mai mult, scribii documentului au adăugat și un text din Marcu 12:29-31. Dincolo de comparația dintre cele două citate (din Coran și Biblie), una care ne va conduce la o clarificare a calității și cantitîții lor, mai avem o întrebare: ce cădere morală mai pot revendica musulmanii atunci cînd apeleacă la textul biblic, cînd în realitate ei nu doar că-l neagă în esență, dar îl și ard?

Minciuna continuă cu pași repezi și largi: „In the Holy Qur’an, God Most High enjoins Muslims to issue the following call to Christians (and Jews—the People of the Scripture): „Say: O People of the Scripture! Come to a common word between us and you: that we shall worship none but God, and that we shall ascribe no partner unto Him, and that none of us shall take others for lords beside God. And if they turn away, then say: Bear witness that we are they who have surrendered (unto Him). (Aal ‘Imran 3:64)”. O primă remarcă. Apelul-chemare e adresat doar creștinilor sau și evreilor? De ce evreii sunt puși în paranteză? Într-una milenară. Una de ură „pe viață și pe moarte”. Faptul că ei apar în paranteză, să fie dovada faptului că nu au fost vizați de Coran ca primi destinatari ai acordului de pace? Sau că prin aceasta se împlinește profeția făcută de Dumnezeul lui Avraam, Isac și Iacov, și anume că vrășmășie va pune între cele două seminții…

Haideți să cădem la pace...” Sună frumos! Parcă am mai întîlnit noi undeva o astfel de chemare-capcană, una la care copii lui Dumnezeu au știut să-i facă față cu brio. Oare unde și cînd? Și la o adică cine la cine „să se suie”: noi la ei sau ei la noi? Și uitați ce amenințare cvasiprofetică aruncă islamiștii în varianta că noi (adică creștinii) vom respinge oferta:„Bear witness that we are they who have surrendered (unto Him)”. Un fel de „Iau cerul și pămîntul drept martori împotriva voastră”. Mare tupeu!

Sumarizarea apelului se încheie cu aceeași ofertă înșelătoare:„Thus in obedience to the Holy Qur’an, we asMuslims invite Christians to come together with us…”.

Ce păcat că nu puțini au căzut în cursă! 😦

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.