De ce zăbovește atît de mult poetul în a se adăpa din Iov? Ce magnetism inspirațional, muzic, ascunde acest ilustru în ale cunoașterii de Dumnezeu prin suferință, încît versificatorul nu-i poate rezista?
„PENTRU CE?” e una din explicații…
Pînă să-i răspundă lui Iov Făcătorul la această generică interogație, Daniel-poetul ne atrage în prima jumătate a poeziei cu cîteva specificități. „PENTRU CE?” se ascunde Dumnezeu, „PENTRU CE?” Iov e luat drept adversar și ca atare e atras într-o luptă disproporționată cu Creatorul, „PENTRU CE?” e lovit și pîndit de și cu suferință, sunt doar cîteva din angoasele lui Iov pe care versificatorul le selectează în rimă.
Miezul, strofa centrală ascunde o deznădejde: „Voi muri cu genunchii-n rănire”. De atîtea rugi îngenunchiate nu e de mirare!
Cu a doua jumătate a poemului însă, încep să mijească zorii. Pînă să fie deplină credința la orizont, Daniel pune în gura lui Iov o mini răfuială prin „Să-ți vorbesc și să iei Tu aminte” și o speculație miniaturizată prin „Ți-ar fi dor de făptura creată”. E ca și cum Dumnezeu n-ar mai putea fără boțul de tină… Acest joc ludic dintre creatură și Creator nu e singular în Scripturi. Dacă Iov cronologic vorbind e înaintea lui Avraam, atunci el crează un precedent. Oricum Dumnezeu nu se șifonează pentru asta.
Asta datorită caracterului Lui (primordial) și și datorită credinței lui Iov (în plan secund). E o credință exhaustivă surprinsă aparte de poet prin
„Cred că poți cu Cuvânt priceput
Începutul să-l faci un sfârșit
Și sfârșitul să-l faci început”.
O atare credință doar la psalmist am mai întîlnit, cînd cu „Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine”.
Sfîrșitul e de fapt o rugă, una în care realizarea a cine e Dumnezeu și cine e omul se îmbină fericit cu smerenia:
„De urgia cu viforul rece
Și de clipa mâniei ce vine
Mă acopere până va trece
Oh, adu-ți aminte de mine!”
Așa să fie Doamne!
PENTRU CE?
Iov 13:24-28; 14:13-15
Pentru ce îţi ascunzi faţa toată
Şi mă iei drept vrăşmaş Domnul meu?
Vrei să lupţi cu o frunză uscată
Cu un pai dus de ape-n pârâu?
Pentru ce mă loveşti cu amarul
Suferinţelor trupului mut?
Vrei în schimb să golesc tot samarul
Fărdelegilor vechi din trecut?
Pentru ce tinereţea cu vină
Şi păcatu-mi stă neispăşit?
Sunt pândit tot mereu, n-am odihnă
Cu hotare-s de chin îngrădit!
Voi sfârşi cu genunchii-n rănire
Cu picioarele puse-n butuci?
Trupul meu cade în putrezire
Ros de molii ca nişte uluci
Dac-aş şti c-oi ajunge odată
Să-ţi vorbesc şi să iei Tu aminte
Ţi-ar fi dor de făptura creată
Şi am fi amândoi ca-nainte
Azi mă rog cu nădejde spăşit
Cred că poţi cu Cuvânt priceput
Începutul să-l faci un sfârşit
Şi sfârşitul să-l faci început
De urgia cu viforul rece
Şi de clipa mâniei ce vine
Mă acopere până va trece
Oh, adu-ţi Tu aminte de mine!
– de Daniel Chiu-
Barthimeu- Un alt orizont 