O cronică cu sfinți și demoni. Sau de la „ARESTATĂ PE VIAȚĂ” la „Sunt liberă!”

Ce urmează mai la vale e o sagă basarabeană genuină.

Micile inadvertențe linguistice ale autoarei pălesc în fața dramatismului, unul care trebuie reliefat prin înlocuirea „securiștilor” cu „draci bolșevico-enkavediști”. Deliberat și creativ, autoarea folosește condescendent majuscula cînd se referă la Bunica ei!

Am reprodus această istorie de martiri de după cortina publicității facile cu o oarecare nerăbdare, tocmai pentru a-i grăbi zborul spre cît mai mulți. Mai ales tineri…

Povestitoarea noastră, Galina Grozav (sugestiv nume!), după o introducere genealogică în spiritul și litera nuvelei, își deșiră emoțiile retrăite pe marginea evenimentului. În acest dramatic episod avem de a face cu realități mereu actuale, deși tragedia s-a derulat acu mai bine de șapte decenii. Și nu oriunde, ci în spațiul atît de zbuciumat al Basarabiei noastre dragi. Da, al Basarabiei și nicidecum al Moldovei sovietice. Urîm formularea bolșevică! Era vremea cimentării paradigmei stalinsto-demonice, cînd viața cuiva putea atîrna de conjugarea oamenilor de nimic în demersul lor destructiv. Gravitatea era augumentată de unirea malefică a ateismului comunisto- stalinist cu ortodoxismul ultranaționalist și corupt. Cînd folosim ortodoxism, nu ne referim la întegul lui, ci la acele capete de topor care au compromis conceptul de credință dreaptă.

Chiar dacă scenariul și personajele actului sunt plasate în spațiul unde s-a născut veșnicia (vorba lui Blaga), dramatismul e acut. Avem de a face cu un discurs epic pe cît de real pe atît de instructiv. Mai ales pentru cei care și azi, la atîta distanță în timp și spațiu, mai încearcă să cosmetizeze istoria informatorilor, a colaboraționiștilor, a trădătorilor evanghelici. Avem înainte o mostră că se poate și altfel decît trădînd, lepădînd ce e nobil și etern. Avem doi actori celebri prin verticalitate morală și spirituală (Bunica și pastorul acesteia, Sava Dumitru) care duc trena suspansului. Nu doar prin faptul că ,„întîmplător sau nu”, ajung amîndoi în aceeași celulă, decor abject pentru alții, dar templu pentru sfinții martiri, ci și prin încurajarea reciprocă de care au parte. Aici, DECEBAL, MIHU, GEORGESCU, PROFESORUL și toată șleahta de trădători au ce învăța. Dacă vor, binențeles! Puterea bunicii de-a se ruga christic „Iartă-i Doamne!”, împletită cu acel eroic și copleșitor „Niciodată, nicidecum n-am să mă las de El” al păstorului , fac diferența față de comoditatea noastră respectiv lașitatea iuzilor.

Martirul Sava prin gestul lui mai mult decît simbolic, acela de a-și construi scara spre gloria celestă prin săparea propriei gropi, este o punte. Este un pod al curajului construit pentru fricoși și trădători. E unul solid, rezistent, testat. Ne place să credem că eroina noastră, una gen Elisabeta Rizea din Nucșoara ce apare în Memorialul Durerii, a fost adînc marcată și durabil încurajată pe drumul curajului croit de păstorul ei. „Marie, ne vedem în cer!” e infinit mai mult decît un slogan sau o predică sistematizată. E acel sîmbure de credință ce devine un uriaș stejar al curajului în care se poate adăposti nu doar Bunica din poveste, ci și noi, cititorii.

Nici măcar metoda psihologică ignobo-diabolică de a o intimida pe Maria noastră prin asistarea la macabra scenă a terminării păstorului, nu și-a atins scopul.

Ca în filmele celebre, se mai întîmplă ca tiranii să mai aibă cîte o sclipire emoțională. Momentul cu „Bine, facem cum zici tu.” e o mostră. El însă nu poate masca ilogismul de care dau dovadă prin acel „Dacă te decizi să te lași de Dumnezeul tău, care nu există…”

Ce uimește prin curaj și viziune, e Bunicul. Practic și el contribuie la înclinarea balanței. Să auzi din partea unui necredincios „Marie, dacă ai pus mîinile pe plug, nu da înapoi”, nu se întîlnește oricînd și la oricine. Nici chiar la unii lideri spirituali. „Mergi cu Domnul înainte.” e acel imbold ce ne lasă perplecși. De unde o fi știut el de acest suflu nobil? De la Bunicuța noastră care-i citea din Cartea Cărților?

Eroina noastră are convingeri. Se distinge prin crezuri. „Acum mă puteți duce la tribunal” e un pisc al abandonării totale în brațele providențiale. E un fel de „Acum slobozește în pace pe roaba ta…”. Ea găsește resurse spirituale în rugăciune și în reactivarea versetelor memorate. „Pot totul în Cristos care mă întărește” nu a apărut din neant, ci dintr-o inimă ce s-a pus să strîngă Cuvîntul în zilele bune pentru a avea provizii în cele glaciale ale persecuției.

Episodul cu judecătorul e unul ce subliniază înhămarea tuturor la carul lui Dumnezeu. Judecătorul din povestea noastră trage ceva comun cu cel nedrept din Evanghelie. Are acel sîmbure de umanitate de-a o înteba pe Bunică dacă are bani de drum. Sau dacă vrem, el aduce ceva din Samariteanul milostiv, gata să plătească hangiului toate spesele. Gestul întinderii mîinii spre cea acuzată pe nedrept, e unul onorant, unul al respectului pentru curajul eroinei.

Și cum totul dintr-o piesă a cărei temă principală e confruntarea dintre Bine și Rău trebuie să se încheie cu un happy-end, saga noastră se încheie apoteotic. Amurgul serii, acel bătut încetișor în ușă, liniștea sepulcrală dinăuntru, presărate cu o oarecare teamă de a nu fi arestat, fac farmecul novelei.

Sunt liberă!” e mai mult decît un strigăt al libertății fizice. Practic e acea  izbucnire a lăuntrului descătușat de orice gen de frică, și mai ales al „fricii de moarte”.

Îndemnul Galinei din final, „să stăm în spărtură” spune multe și pentru mulți…

„Așa să ne ajute Dumnezeu!”

 

„Buncia mea Maria Onofrei, locuia împreună cu soțul ei Ștefan Onofrei în localitatea Capriana din Județul Strășeni, Republica Moldova (Basarabia noastră străbună- n.n.). Bunicii mei sunt de asemenea părinții lui unchiul Pavel Onofrei și Ana Iurco. Bunica ne-a povestit adesea experiențele prin care a trecut și fiindcă istorioarele ei m-au încurajat, doresc să vă împărtășesc și dumneavoastră secvențe din viața ei.

Bunicii mei erau creștini ortodocși. În localitatea în care locuiau, pe lîngă creștinii de confesiune ortodoxă, era și o mică comunitate de creștini baptiști. În primăvara anului 1942 s-a născut al cincilea copil al familiei și tot în acel an bunica L-a primit pe Domnul Isus Cristos în inima ei. Precum era datina ortodoxă, în ziua de Bobotează preotul mergea pe la fiecare locuință ca să sfințească casa și icoana Maicii Domnului. Cînd a intrat în casa bunicii a întrebat-o: „Unde este icoana, Marie?”. Bunica i-a răspuns:„Nu mai am icoană Părinte, căci în Biblie scrie despre icoană că este un chip cioplit de mîini omenești și că noi trebuie să ne închinăm numai înaintea Dumnezeului Celui Viu”. A luat apoi Biblia să îi citească. Liderul bisericii locale s-a mîniat foarte tare și i-a spus bunicii:„ Ai să vezi unde ai să ajungi!”. Și a plecat izbind ușa cu putere în urma lui. Ulterior a adunat mulți oameni cărora le-a spus că bunica i-a vorbit urît și că l-a dat afară din casă. A întocmit apoi o scrisoare pe care au semnat-o mai mulți martori mincinoși, susținînd în necunoștință de cauză, fapte pe care bunica mea nu le săvîrșise. Au trimis scrisoarea la Securitate. Nu după mult timp casa bunicii a fost vizitată de doi securiști care aduceau un mandat de arestare pe numele ei. Pe acel mandat erau menționate cuvintele: „MARIA ONOFREI ARESTATĂ PE VIAȚĂ!”

I-au pus cătușele pe mîini, au aruncat-o în mașină și după un drum lung, au închis-o într-o pivniță întunecoasă și rece. Cînd au deschis ușa pivniței, au lovit-o și au izbit-o înăuntru unde bunica a căzut pe scări și a început să plângă de durere. În pofida suferinței de care avea parte, bunica continua să pronunțe cuvintele:„Iartă-i Doamne!” Nici nu și-a terminat bine rostirile, cînd dintr-un colț al încăperii a auzit o voce cunoscută. „ Marie, și pe tine te-au luat?”, a fost întrebată. Era vocea lui Sava Dumitru, păstorul bisericii din care bunica făcea parte. Cît timp au stat în închisoarea aceea rece, s-au rugat împreună și s-au încurajat unul pe celălalt. Dar a sosit momentul cînd s-a trecut la acțiune; securiștii au venit și i-au scos afară din temniță, iar pe păstor l-au pus să sape o groapă cam de lungimea lui. Cînd groapa a fost gata, l-au întrebat pe păstor dacă se lasă de Dumnezeu, iar el a răspuns: „Nicidecum, niciodată n-am să mă las de El.” Atunci i-au spus să se pună ca o punte peste groapă și unul din ei, purtînd cizme grele, a sărit pe spatele păstorului, i-a zdobit oasele și l-a prăbușit în groapă. A început apoi să dea țărînă peste trupul lui. Bunica a asistat la acest eveniment trist și a auzit vocea păstorului care o încuraja prin cuvintele:„Marie, ne vedem în cer!”

Și așa a fost îngropat de viu pastorul Sava Dumitru, sub privirile încremenite ale bunicii mele. Apoi securiștii i s-au adresat bunicii astfel:„Mîine vom face și cu tine la fel.” Și au dus-o înapoi în pivnița rece.

Ziua următoare au anunțat-o că vor merge în capitală la Chișinău, la judecată. Auzind aceasta și știind că în drum e casa ei, i-a rugat să o ducă pe acasă să își mai vadă odată copii și să-și ia rămas bun de la ei. Ei au răspuns:„Bine, facem cum zici tu. Te așteptăm cinci minute. Dacă te decizi să te lași de Dumnezeul tău, care nu există, rămîi cu familia ta în pace, dar dacă nu renunți la Dumnezeul tău, atunci vii cu noi.”

Cînd a deschis bunica ușa casei, copii au alergat la ea. Pe atunci, mama mea Lidia, avea doi ani. Copii au fost foarte fericiți să își revadă mama din nou acasă. Bunica le-a spus ce are de făcut, s-a uitat cu durere la cei cinci copii care plîngeau și îi era și mai greu să ia decizia definitivă. Apoi bunicul i-a zis:„Marie, dacă ai pus mîinile pe plug, nu da înapoi. Mergi cu Domnul înainte. El ne va purta de grijă la toți.” Auzind aceste cuvinte, bunica a primit o mare încurajare, dat fiind faptul că la vremea respectivă bunicul era necredincios, și ea nu se aștepta la o asemenea reacție din partea lui. Apoi i-a îmbrățișat pe toți, i-a sărutat, a ieșit în uliță și le-a spus bucuroasă securiștilor: „Acum puteți să mă duceți la tribunal că Dumnezeu este cu mine.” Ei au rămas uimiți cînd vedeau cum plîngeau copii și ea nu renunță la Domnul ei. Avea în inima ei mai multe versete din Scripturi, printre care și „Pot totul în Cristos care mă întărește.”

Securiștii au pus în mîna bunicii o scrisoare și au trimis-o la tribunal. În pofida suferințelor pe care le-a răbdat pe nedrept, bunica nu înceta să se roage.

Dumnezeu a făcut ca în acea zi să slujească la tribunal un judecător înțelept. A privit-o pe bunică și a întrebat-o de ce a venit. Bunica i-a înmînat scrisoarea și după ce a citit-o, judecătorul a întrebat-o pe bunică ce a făcut ca să fie arestată pe viață. Ea i-a istorisit cum s-au desfășurat evenimentele începînd cu conflictul care l-a avut cu preotul bisericii locale ortodoxe. Judecătorul i-a citit Bunicii toate numele martorilor mincinoși care au semnat scrisoarea; Bunica nici nu auzise de multe din acele nume, fiindcă erau false.

Cînd judecătorul a mai întrebat-o dacă are familie și copii, ea i-a răspuns că are soț acasă care îngrijește de cinci copii, iar cel mai mic care avea doar cîteva luni trebuia alăptat. „Du-te acasă și crește-ți copii că n-ai făcut nimic ca să fii arestată (pe viață-n.n.)”, i-a zis judecătorul.

Bunicii i-au podidit lacrimile de bucurie. Judecătorul s-a ridicat, a dat mîna cu ea și a întrebat-o dacă are bani suficienți ca să ajungă acasă. Ea i-a răspuns că are ceva bănuți primiți de la sora ei.

Și-a luat ziua bună de la judecător și a ieșit afară. Cînd a ieșit în stradă, respirînd din nou aerul libertății, i-a mulțumit lui Dumnezeu că i-a trimis un om cu înțelepciune de sus. Și apoi și-a îndreptat pașii spre gară să ia trenul spre casă. Odată cu amurgul serii, a ajuns și ea acasă. A bătut încetișor la ușă și înăuntru s-a făcut linște. Bunicul a crezut că a sosit momentul să fie și el arestat. Dar cînd a deschis ușa, nu-i venea să creadă ce vede înaintea ochilor. În pragul casei era Bunica ce striga bucuroasă:„Sunt liberă! Dumnezeu m-a adus acasă!”

Atunci oamenii din sat au realizat că Dumnezeu este alături de cei ce-L iubesc și-L slujesc dintr-o inimă curată, și că Dumnezeu există cu adevărat. Nu după mult timp s-a întors la Dumnezeu și Bunicul și întreaga familie conviețuiau fericiți, slujindu-L pe Domnul.

În perioada 1940-1945 a avut loc cel de-al doilea război mondial. Avioanele bombardau casele, ulițele și tot ce le stătea în cale. Domnul a păzit familia Bunicii mele. ei s-au mutat într-o altă localitate, iar mai tîrziu s-a născut și unchiul Pavel. Au locuit la Onești, Județul Lupșana pînă în clipa cînd Domnul i-a chemat acasă.

Să ne ajute Domnul Dumnezeu pe noi din generația aceasta și pe cei ce vin după noi să stăm în spărtură și să nu dăm înapoi cînd ni se va cere socoteală de nădejdea care este în noi!” 

 

2 gânduri despre „O cronică cu sfinți și demoni. Sau de la „ARESTATĂ PE VIAȚĂ” la „Sunt liberă!”

  1. Frumos comentariul de la început. Dar oare vor citi istoria asta Baciu și Mihu și Profesoru și ceilalți trădători care își neagă rătăcirile? Cum ați putea să le-o trimiteți și lor, că nu mai au mult de hălăduit pe aici. Cine știe? Poate vor obosi de atâta negație și vor trece la negarea negației!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.