Provocarea permanentă, dar odată cu Paștele augumentată, e alegerea între: Sărbătoare sau Persoana sărbătorită; între preparative extenuante pentru sau bucuria celebrării efective; rutină sau prospețime; automatism sau conștientizare…
Chiar dacă Paștele e al Domnului (ca Idee, plan, Persoană) și nu al nostru, trebuie să ni-L însușim, trebuie să-L digerăm pînă la anabolizare. Cine pe Cine mănîncă? Noi pe Paște, sau Paștele pe noi? Dacă Christos e Paștele noatre, atunci trebuie să-L mîncăm pînă la ultima fărîmitură. Nu avem voie să lăsăm nimic nemîncat din El. Ar trebui să mîncăm Înviere și Viață, Cale și Păstor, Miel și Leu, Lumină și Adevăr, Apă cu și pe Pîine. Căci toate acestea sunt El. Ar trebui să Îl mîncăm chiar dacă în gură e dulce, iar cînd e vorba de asimilat pînă în ultima fibră a ființei noastre e amar ca pelinul ( pentru fire).
În loc de urarea „Paște Fericit!” ar trebui să ne salutăm cu „Poftă Bună!”.
Asta doar în situația că Isus Christos este Paștele nostru. Altfel totul e iluzie…
