IUDA- Arătarea cu degetul înspre…

Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări,                                                                          oameni supuşi poftelor firii,                                                                                                    care n-au Duhul.”

Aruncînd o fugară privire în vale, adică de la debutul periplului nostru și pînă acum, nu putem să nu remarcăm inteligența divină a epistolarului, cea exprimată în descrierea metaforică, cu lux de amănunte, în spiritul obiectivității  a „dușmanului de clasă”. Asta deoarece lupta pentru credința unicat a sfinților, trebuia cîștigată de ultimii.

La ultimul popas am încercat să subliniem importanța reactivării Cuvîntului, acel armament multivalent care, mînuit la timp și cu dibăcie, poate asigura victoria. Obiectul aducerii aminte era Învățătura apostolică, mai exact acea parte care trebuia să pună în gardă asupra realității crunte cu care aveau să se confrunte destinatarii epistolei.

Am mai remarcat folosirea cu o frecvență aparte a ideii de nelegiuire, nelegiuți, nelegiut/e. Un fel de cuvînt-cheie care trebuia impregnat în memoria tuturor cititorilor. Această tristă și sumbră ethichetă, nu trebuia să surprindă  pe nimeni. Christos, Petru, Pavel, Ioan au anticipat apariția acestor vremuri și oameni. Prevenirea nu trebuia să lase loc la surprindere, nedumerire sau revoltă, ci la calm și înțelegerea vremurilor.

Cu versetul 19 Iuda pare să frîngă puțin continuitatea jumătății praxeologice a epistolei. Acest verset e ca un fel de Post Scriptum. Dovadă că n-a epuizat subiectul/subiecții, Iuda a considerat că trebuie să mai adauge ceva la tabloul descriptiv (și așa încărcat) al acestor „niște”. Dacă pînă recent el s-a folosit preponderent de un limbaj metaforic (stânci ascunse, nori fără apă, stele rătăcitoare, pomi tomnatici ș.a.), iată că acum nu mai vorbește în pilde, ci pe șleau. Arată cu degetul înspre…

Trei caracteristici ale infiltraților dorește să mai adauge epistolarul: dezbinători, lascivi respectiv (ca explicație a primelor două) lipsa Duhului.

Conform uzanțelor de pînă acum, recursul la înțelesul primordial al celor trei epitete pare să vină de la sine. apodiorizóntes, psychikoi, Pneuma me, așa apar la origine cele trei trăsături de caracter ale acestor intruși.

Cornilescu a recurs la „fac dezbinări” pentru apodiorizóntes. La rădăcină, acest cuvînt e format din apo (depărtare, spațiu) și diorizo (a divide pe baza unor demarcații, limite). O traducere mai relaxată ar suna cam așa: a face o distrincție logică, a diseca lucrurile, dar avînd la bază un motiv greșit, invidia. Psychikoi, (cel folosit pentru supus poftei firii) vine de la psyxe, ceva ce ține de sufletul natural, firesc, lumesc care e în contrast cu pneumatikós, acea noblețe spirituală a sufletului care trăiește prin credință. Pneuma me, în varianta în care negația me apare după substantivul Pneuma, e ceva de genul: fără spirit, fără suflare, fără vînt. Apropo de ilustrarea Duhului Sfînt de către Isus prin acel vînt care suflă dinspre nu ști unde și se îndreaptă înspre aiurea.

De ce a considerat necesar Iuda să mai adauge aceste trei carențe la portretul adversarilor credinței? Dacă destinatarii primari erau în pericol de a fi dezbinați, care erau zonele de clivaj cele mai vulnerabile? Care era adevăratul liant care îi ținea (încă) uniți pe destinatarii epistolei? Pe acest palier, ce are de spus 2 Petru  (epistola-mamă)? În cîte epistole Pavel avertizează și tratează problema dezbinărilor din biserici? Dar Isus Christos în învățăturile lăsate ucenicilor cu gură de moarte pe această temă? Este oare dezbinarea o tactică nouă în arsenalul Diavolului, sau o întîlnim și în Vechiul Testament? Care sunt acele ipostaze celebre în care s-a încercat disoluția unității Israelului?

Între Avraam și Lot sau între Pavel și Barnaba ce s-a derulat: dezbinare sau despărțire? Acum că se poartă formarea de noi biserici, ce diferențe există între dezbinare și separare pe cale amibilă în cadrul comunităților creștine?

Printre multe altele, de ce au ținut acești dezbinători să împrăștie Trupul lui Christos? A fost cumva dorința implementării unui libertinaj în conduita credincioșilor? De cîte ori pe parcursul scurtei lui depeșe Iuda amintește de acest defect? Cu ce este pusă în contrast, sau mai exact, care e explicația  la o astfel de trăire lascivă? Strîns corelat de Iuda pe acest subiect, ce detalii importante adaugă Petru în a doua sa scrisoare? Cum tratează Pavel această contradicție antagonistă dintre trăirea după îndemnurule Duhului respectiv după îndemnurile sufletului natural, lumesc (acel  Psychikoi cum îl numește Iuda) ? Din perspectiva lui Ioan, ce implicații decurg din trăirea visceral-instinctuală?

Așadar, vorba Ecclesiastului, două sau chiar trei lucruri urăște Domnul: dezbinarea Bisericii, trăirea bazată pe impulsurile și plăcerile naturii umane respectiv lipsa prezenței Antidotului la acestea. Lipsa Duhului Sfînt.

Ei sunt aceia (înspre -n.n.) care...” trebuie orientat arătătorul, înspre care ar trebui să ne focalizăm energiile!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s