IUDA – „Dar voi, preaiubiților…rugați-vă prin Duhul Sfînt”

Dar voi, preaiubiților…                                                                                                       rugați-vă prin Duhul Sfînt”

Din arsenalul contraofensiv la  care sunt îndemnați să apeleze destinatarii Epistolei , după credință (ca fundament și modalitate), a doua armă e rugăciunea.

Îngemănarea credinței unicat cu rugăciunea e parte a resursele „pe verticală” în lupta spirituală la care au fost provocați recipienții scrisorii lui Iuda să recurgă.

Proseuchomenoi, de la care se trage proseuchomai, e sinonimul arhegrecesc pentru verbul a se ruga. Verbul la origini e compus din alte două cuvinte. Pros, care înseamnă înspre ceva, un schimb respectiv euchomai care se poate traduce prin a dori, a se ruga pentru. Și cum acest verb e folosit în relație cu Dumnezeu, am putea spune că prin rugăciune se face un schimb de dorințe: ale credinciosului sunt înlocuite cu cele ale lui Dumnezeu.

Cornilescu s-a folosit de prepoziția prin pentru echivalarea originalului en. Care în treacăt fie spus are două conotații: din interiorul unei sfere, sau mediu în care se află immersat cineva (credinciosul în cazul nostru) respectiv ceva din interiorul credinciosului.

Duhul Sfînt (Pneumati Hagio), Cel despre care Iuda amintise în versetul precedent că le lipsește celor neevlavioși, celor „flesh driven” (ultimul termen mult îndrăgit de unii, mai puțin de noi, datorită unor serioase motive), e Cel din care și prin care sunt sfătuiți copii lui Dumnezeu să se roage.

Prin urmare putem să ne întrebăm…

Ce este rugăciune? Este o alternativă sau un mandat? Are de a face cu forme și circumstanțieri temporo-spațiale sau e cu mult mai mult? Cum poate rugăciunea să contrasteze/contrabalanseze pulsiunile naturii umane decăzute? Are omul în intenția lui primară înclinație spre dependență de Dumnezeu, dacă rugăciunea poate fi expresia acesteia din urmă? Dar inteligența, înțelepciunea de-a se ruga în termenii pe care Divinitatea îi pretinde? Nu doar pentru a se putea ruga, dar pentru ce altceva e imperios necesară prezența, asistarea și inspirarea Duhului Sfînt? Locuirea Duhului în Templul Lui (în cazul nou-testamental, trupul credinciosului), anulează prezența și pericolul îndemnurilor firii? Care e dinamica interioară a credinciosului în acest caz? Cine are responsabilitatea și oportunitatea de-a înclina balanța în direcția dezirabilă? Ce are, din lista „interminabilă” (sic!) de exemple de oameni ai rugăciunii, să ne spună Petru în epistolele lui? În varianta în care Iuda are strînse tangențe cu epistolele petrine. Dar Pavel? Dar însuși Fiul Omului, care a fost și Învățătorul și și Practicantul Rugăciunii? Este rugăciunea prin Duhul marca plinătății Lui sau începutul acesteia? Ca disciplină spirituală, care ar trebuie să fie ritmul practicării ei, nu doar pentru o minimă rezistență, ci pentru mult mai mult? Dacă ruga e un schimb de dorințe, cum se face ca dorințele umane să fie schimbate cu cele duhovnicești? Și în definitiv care sunt dorințele Duhului? De la cine și pentru Cine dorește El acest schimb în inima credinciosului?

Înnecați în discrepanța dintre cunoașterea și practicarea rugăciunii, nu ne rămîne decît un agonal strigăt:

Doamne învață-ne să ne rugăm!

Prin Duhul Sfînt…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s