De ce țeasta capului, picioarele și palmele mîinilor?

Nu ne putem ascunde sentimentul delectant pe măsură ce lecturăm narațiunile arhe-testamentale.

Un episod palpitant din istoria Israelului (de Nord-după secesiune), e cel de pe vremea lui Elisei și Iehu. În ciuda trendului decadent a majorității regilor Israelului, unul care s-a răsfrînt inevitabil și asupra maselor, Dumnezeu a continuat să vorbească poporului (Său) apostat. Vocea Lui,audibilă prin cea a profeților, s-a făcut resimțită pînă hăt-departe în cancelariile asirienilor. Una dintre cele mai relevante voci a fost cea a profetului Elisei.

Nu comparația cu mentorul lui (Ilie), și nici multitudinea și ambitusul minunilor făcute de Dumnezeu prin el constituie interesul nostru primordial cu această ocazie, cu toate că suntem tentați să divagăm. Ci acuratețea, exactitatea și promptitudinea cu care Cuvîntul profețit se revăd în viața unor personaje contemporane lui Elisei.

Unul dintre acestea e Izabela, o fiică de împărat fenician, un personaj pe cît de malefic și sarcastic, pe atît de longeviv. Să ne reamintim că episodul cu Elisei și Iehu o surprinde văduvă! Dovadă că răul , uneori, durează mult! Nu intrăm în vîltoarea istoriei acestei grobiene și uzurpatoare personalități, cea care de fapt a fost capul/creierul tuturor atrocităților. Vrem doar să punem zoom-ul pe ultimele clipe ale vieții ei efemere.

Din ordin divin, Ilie face o triplă ungere/înscăunare: pe Hazael, ca viitor împărat al asirienilor contropitori (ai Israelului); pe Iehu ca viitor rege al Israelului și pe Elisei ca viitor profet în locul lui, a lui Ilie. Nu suntem siguri dacă ceremonia a avut „în bloc” sau separat. Dacă admitem prima variantă, ne întrebăm ce-or fi simțit cei doi evrei proaspăt unși în prezența viitorului ucigaș al poporului lor? Interesant programează Dumnezeu! Cu acel prilej, Dumnezeu a anticipat parte a viitorului fiecăruia din cei promulgați.

Ca regulă, și aici ne referim la o perioadă relativ îndelungată scursă de la ungere pînă la înscăunare, Iehu își intră în atribuții. Rîvna lui pentru Dumnezeu e proverbială. Dar și perseverența în urmărirea împlinirii „întocmai și la timp” a cuvîntului profetic. Iehu acesta (fiul lui Nimși) s-a distins prin multe. Unul din detaliile care ne-a scăpat multă vreme a fost că el a avut parte de o dublă ungere ca împărat: prima pe vremea lui Ilie, iar a doua pe vremea lui Elisei. Despre nici un alt împărat nu știm să fi fost „hirotonisit” de două ori. Să fie aceasta parte a explicației devotamentului lui față de ducerea la îndeplinire a voiei lui Dumnezeu?!?

După ce ucenicul lui Elisei (altul decît Ghehazi, care între timp a ajuns lepros) îi pune coroana (invizibilă) de împărat pe capul lui Iehu, și după ce acesta din urmă a încercat fără prea mare succes să-i trișeze pe concitadini (legat de semnificația prezenței trimisului lui Elisei), Iehu trece la treabă, adică la împlinirea proorociei. Fără să stea mult pe gînduri îi termină rapid pe Ioram (împăratul Israelului) și pe Ahazia (împăratul lui Iuda).

Ținta finală a lui Iehu era zgripțuroaica de Izabela, mama lui Ioram respectiv văduva lui Ahab. Scenariul premergător exitului acestui personaj machiavelic e demn de un film nominalizat pentru un Oscar pentru cel mai bun personaj feminin în rol diabolic. Apropos: ne miră că nimeni din industria cinematografică nu se gîndește la o producție în serial a acestei tumultoase perioade din istoria ebraică. Cu siguranță că ar bate producții gen „uăruri și trecuri”și ar goli casele de bilete!

Cînd țara fierbe, baba de Izabela se puțulește! Adică o caută moartea, și ea își face (ultimul) make-up! Iată o culme a ridicolului! Nu putea muri altfel! De reținut: capul (cu care a conceput inutil și machiavelic), palmele mîinilor (cu care operează cosmetizarea) și picioarele (care o fac să umble de colo-colo, pînă la fereastră) sunt cele care la final vorbesc. Izabela nu alege oglinda asemenea altui personaj abominabil dintr-o poveste arhicunoscută, ci fereastra. Scopul era unul și același: narcisismul.

Stînd așa și admirînd în depărtare, iată că privirea îi cade pe poarta palatului. Și ce vede? Tocmai pe Iehu! Informată în prealabil de mersul lucrurilor, perfida de Izabela îl ia peste picior pe Iehu prin :„Pace, noule Zimri, ucigașul stăpînului său?”. Nu facem recurs la istoria ridicol de scurtă ca împărat a lui Zimri, ci doar vrem să subliniem sarcasmul de care dă dovadă această împărăteasă păgînă chiar și cu cîteva clipe înaintea morții ei. Practic toată viața așa a fost. Nu se putea dezmiți nici măcar în ultimele momente.

Făcîndu-se că nu pricepe aluzia, Iehu aruncă provocarea: „Cine este pentru mine?”. Și ca să fie cît mai clară întrebarea și alegerea, Iehu mai întreabă odată: „Cine?”. Nu era vorba de o raliere față de o persoană, ci mai degrabă față de un principiu: eradicarea răului. Se pare că această dublă lansare la radicalizare pentru adevăr a dat rod . Dar nu în oricine, ci tocmai în cine ne-am fi așteptat mai puțin: în argații Izabelei. Nu e atît de important de explicat aparenta inadecvare a expresiei „doi sau trei” (asta prea puțin importă), cît faptul că tocmai cei din  „casa ei” au ridicat mîna împotriva ei. Dacă admitem că dregătorii reginei erau și hadîmbi, atunci avem în față o scenă tragi-comică!

După ce dregătorii-eunuci au făcut un schimb sugestiv de priviri cu Iehu, o adevărată conversație non-verbală care ne provoacă imaginația, foștii argați nu stau pe gînduri. Un fel de hold-up în doi timpi și trei mișcări, și gata cu Izabela. Odată defenestrată de la o înălțime apreciabilă, primul impact e cel al capului proaspăt coafat și fardat cu zidul palatului. Presupunem că a avut loc o multiplă rostogolire în aer a trupului, căci altfel nu ne putem explica hemoragia externă. Cu acest prim aspect se împlinește zicala: „Measure for measure”. Sau dacă dorim, sînge pentru sînge! E vorba de tot sîngele inocent al proorocilor lui Dumnezeu vărsat de această bestie umanoidă.

Nu suntem îndrituiți la a face o expertiză medico-legală a cazului, dar presupunem că impactul cu zidul și cu solul a fost fatal. Gestul simbolic a lui Iehu, acela de-a pune „parafa” pe un cadavru prin călcarea lui în și de către picioarele lui și ale calului pe care călărea, are profunde conotații. Una poate fi și zdrobirea finală a capului viperei de Izabela ca fiică a Șarpelui de Satan.

Ce urmează, bate oarecum orice cutumă. Iehu cu ai lui și cu cei din palat, se pun pe chefuit. Un fel de „Afară-i mortu, înăuntru-i chefu!”. Nu știm exact cît o fi durat jubilarea victoriei Binelui asupra Răului (așa cum se cuvine în orice poveste adevărată), dar e cert că nu a durat „o veșnicie”. După care Iehu, ca o dovadă a respectului pînă și față de dușmanii lui, trimite să o îngroape rapid pe defunctă. Argumentul? „… este fiică de împărat”.

Dar cînd să ridice hoitul barbarei, ce să ridice?!? Mai nimic! Mai mult decît sugestiv e faptul că din tot ce cîndva a fost o celebritate (fie ea și odioasă) n-au mai rămas decăt trei părți ale trupului: „țeasta capului, picioarele și palmele mîinilor”.

De ce cîinii profețiți de Ilie s-au oprit din devorarea criminalei la cele trei părți? Cine le-a poruncit cît să mănînce și cît să lase? De ce au rămas acestea, și nu alte părți ale corpului? Este sau nu reprezentativă ordinea și importanța celor trei organe-rămășiță?

Încheiem cu actualizarea unei zicale: Capul face, tot trupul trage!

Imaginea de mai-jos, una pe cît de plastică, pe atît de profundă, sumarizează totul!

Sursa:RRC

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.