IUDA- Epilog (3) la Doxologie. De la pază contra căderii, la prezentare imaculată și bucurie exhuberantă

„Aceluia … care poate să vă păzească de orice cădere şi

                         să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi

                                                                             plini de bucurie înaintea slavei Sale, …”

În motivarea Doxologiei (una de excepție), Iuda, după menționarea lucrării de protejarea credinciosului de orice cădere (prin credință, de către Dumnezeu), mai face un pas. Ne amintește o a doua capacitate a Lui: cea de prezentare înaintea majestății Sale. Paradoxală lucrare, nu?!? El, pe noi, înaintea Lui…

Cu alte cuvinte, de la serviciul impecabil de pază și protecție împotriva apostaziei, Dumnezeu în marea-I mărinimie merge mai departe: ne introduce în Sala Tronului Lui. Dar nu oricum. Ci pe două coordonate: cea a neprihănirii respectiv pe cea a bucuriei plenare. Mai exact spus, Dumnezeu nu se mulțumește cu un minimum minimorum. El e Unul al abundenței, al „cu mult mai mult”. „Ciudat” acest Dumnezeu! 🙂

Prezentarea credincioșilor înaintea Dumnezeului al cărui ochi e așa de curat că nu poatea vedea nelegiuirea, trebuie să fie în concordanță cu caracterul Lui: fără prihană, neprihăniți, într-o stare dreaptă, fără pată, fără zbîrcitură sau altceva de felul acesta, vorba lui Pavel. Urmarea acestei poziționări prin credință e bucuria. Acea bucurie la care face trimitere Pavel (la Romani) și Petru (în prima sa scrisoare), dar nu numai.

Dacă înfățișarea înaintea Lui e inevitabilă pentru orice ființă, Iuda vine și ne oferă varianta fericită, cea caracterizată de: starea imaculată respectiv plină de bucurie.

Care e mobilul efectiv în baza căruia cineva se poate prezenta înaintea lui Dumnezeu „curat ca lacrima”? De ce doar prin credință? Dar mai ales, prin ce fel de credință, dacă tot e să ne referim la tipologia ei? De ce doar prin credința adevărată, singura credință, cea dată sfinților odată pentru totdeauna și pentru care (așa cum am văzut la începutul epistolei) creștinul e chemat să lupte, să o apere?

Neprihănirea prin credință e axiomatică și imperativă în vederea prezentării în Ziua Judecății ce va să vină. Asta dacă dorim să fie una plină de bucurie!

De ce Iuda amintește de o plinătate a bucuriei, și nu se rezumă la un prag minimal al acesteia? Să fi fost el inspirat din scrierile petrine (mai ales din prima epistolă) atunci cînd amintește de plinătatea bucuriei? Cum poate (doar ) credința în Isus Christos să aducă acest „mult” de bucurie?  Păi dacă de aici, din creuzetul încercărilor, al vicisitudinilor, bucuria adusă de credință e multă (vorba lui Petru), ce va fi atunci și acolo, cînd și unde durere nu va mai fi?

Atunci adevărații credincioși vor experimenta din negrăita și strălucita bucurie (sintagmă dragă lui Petru, dar cam greu de digerat pentru mulți dintre noi) rezervată de însuși Dumnezeu.

Dar pînă atunci El să ne aibă (împreună cu noi) în paza Lui, El să ne neprihănească (alături de ceea ce ne revine nouă) și să ne îmbucure (pe lîngă rolul pe care-l avem noi în această trăire) într-o generație și cultură tot mai ostilă… 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.