Ecourile vibrante ale unui mozaic funerar (Partea 1)

Se practică  recenzii de carte. Există critici de film și teatru. Lucrări muzicale (în speță cele clasic-simfonice) sunt scrutate de către muzicologi.

Rar însă se privește analitic și retrospectiv asupra unui serviciu funerar ca în cazul de mai jos, cel conex cu plecarea lui Vlad Lupaș. Ecourile zborului lui spre eternitatea viitoare încă mai rezonează în mulți dintre noi…

Ceea ce voi încerca în cele ce urmeză e o evaluare detașată a impactului zborului în dublu sens a lui Vlad, al acelor ecouri resimțite de ungherele lăuntrului meu cu ocazia serviciului de înmormîntare.

Pentru mine și mulți clujeni din generația mea, chiar dacă la distanță de patru decenii, istoria tragică se repetă aproape la indigo. Aici mă refer la ultimul zbor și fără întoarcere al tinerei Somășfălean, adolescenta dăruită nu doar cu vădite valențe artistice (era o talentată în ale picturii la Liceul de Artă din Cluj), ci și cu nestăvilită pasiune pentru înălțări (aviatice) și descinderi (parașutate). Tragicul ei sfîrșit s-a „jucat” pe platourile Aeroclubului din Dezmir-Cluj.

Revenind la serviciul religios legat de înălțarea lui Vlad spre „Lumina necreată a eternei iubiri”, cum plastic compara moartea multi-talentatul sculptor Liviu Mocanu, voi spune că retrospectiva ce urmează a întîmpinat unele limitări. Participarea atît de diversă a celor care au slujit public la această mormîntare, naturalețea, diversitatea, profunzimea, spontaneitatea luărilor de cuvînt respectiv a cîntăreților, explică parțial această neputință.

Nu știm cine a fost regizorul uman al acestei producții spirituale de excepție. Știm însă Cine a orchestrat totul, dar absolut totul. Și ne este de ajuns să-L recunoaștem pe Duhul Domnului în spatele cortinei pentru a ne focaliza pe El.

Decorul dominat de fotografia lui Vlad, cu acel zîmbet subtil cu multiple semnificații (siguranță, naturalețe, tandrețe, dragoste); crucea-scară, una ce transmite mesajul multiplelor  metamorfoze; lipsa bocetului zgomotos, naturalețea celor care s-au perindat pe la catafalc, sunt doar cîteva din ingredientele fundalului pe care s-a desfășurat acest servici funebru.

Deschiderea programului prin „Pacea care întrece orice pricepere...” făcută de Alin I. a fost una sincronă cu evenimentul.

Închinarea cîntată de „trupa” de soliști avîndu-l ca facilitator pe talentatul Vinicius B., a trasat spiritul după-amiezii. Cunoscînd fie și parțial contextul din care provine Vinicius, voi spune că a avut charismă și inspirație în introducerile făcute la cîntări precum și în alegerea acestora. Ca și crez al „trupei” Vinicius afirma, citez: „Nu știm să facem decît ceea ce facem: să ne închinăm”. Și într-adevăr s-au închinat (a)tragîndu-i și pe alții la aceasta. Inclusiv pe Andreea, soția lui Vlad! Cum altfel poate arăta o închinare dacă nu prin „Domnul nostru domnește în veci” respectiv prin „Tu ești vrednic de laudă”– vezi min. 28.

Cu patos și impact a fost și Daniel Lar, unul din slujbașii Bisericii „Teofania” din Cluj, congregație de care a aparținut și Vlad. Pornind de la ”Avem un optimism, avem o credință”, Daniel a continuat cu demolarea unei cutume, a unei prejudecăți:„Serviciul de înmormîntare nu e pentru Vlad ci pentru noi”. Cît adevăr! Necanonizarea defunctului, ci realismul cu care a privit Daniel la viața lui Vlad s-au desprins din :„Vlad nu a fost perfect, dar a fost frumos”.

Interludiul muzical ce a urmat prin cele două cîntări a fost o altă parte a mozaicului ceremonial de care vorbesc. „Speranța mea e în Christos, ce-ntotdeauna-i credincios” respectiv  corul cîntării „Fără Tine aș cădea, Doar Tu ești odihna mea” , acel vers al corului („Doar de Tine am nevoie”), parcă ar fi fost cîntate de Vlad de undeva de dincolo.

Cel ce pînă la urmă s-a dovedit a fi moderatorul întregului program funerar, Alin Istrate, a continuat adresîndu-se la două categorii din publicul prezent: masei largi de ascultători respectiv Andreei. Față de ascultătorii prezenți (categorie generică în care s-a inclus și pe sine) vorbitorul a afirmat că „toți suntem Baraba” și că „pentru păcatele noastre a murit Isus”. Adresîndu-se apoi Andreei, Alin a apelat la o comparație: Enoh-Vlad. Chiar dacă proporțiile comparației trebuiesc păstrate, și în ciuda apelului la legenda pe marginea dialogului Dumnezeu-Enoh, ilustrația și-a atins menirea. Cu siguranță că Dumnezeu i-a grăit și lui Vlad „Acum ești mai aproape de Mine.”

Pentru mine, de cele mai multe ori, necrologul citit în astfel de contexte este un moment de plictis datorită aridității lui. Nu însă la fel s-a întîmplat și cazul necrologului lui Vlad. Dincolo de periplul spiritual, scolastic și profesional, binomul profesie-evanghelizare de care a fost însuflețit cel adormit în Domnul, a fost unul unanim recunoscut. Ca membru al bordului de conducere al unui din ce în ce mai cunoscut brand alimentar (mă refer aici la Salad Box), Vlad a făcut din business o platformă evanghelistică, un cîmp de misiune. Mai pe urmă vom fi aflat că și din parașutism avea să facă la fel. Iată o lecție de integrare a celor două dimensiuni ale trăirii vremelnice.

Vinicius pentru a transmite adevărul că atunci „Cînd am pacea Domnului…” nu poate fi decît bine, a ales imnul cu titlul de mai-sus. De ce „în Domnul ” e condiția exclusivă în care „binele” din perspectiva divină face sens? La acest moment am văzut-o pe Andreea și Dana S. (mama Andreei) trăind cîntarea. A urmat a doua închinare prin cînt, ocazie cu care „Numai El îmi poate stinge jalea” a fost cît se poate de potrivită momentului. „Numai El îmi poate stinge jalea” e o stare condiționată de „Lîngă Domnul veșnic voi rămîne”.

Altfel…

Pînă aici prima parte a retrospectivei Mozaicului funerar (momentul 01:15:33 din înregistrarea de mai-jos, una de peste două ore). Vă doresc o video-audiție cu folos pe http://bisericairis.ro/arhiva-video/ pe 17 Octombrie 2016

Scara lui  Vlad Lupaș- după Liviu Mocanu