Ecourile vibrante ale unui mozaic funerar (Partea 2)

scara-lui-vlad

Scara lui Vlad- marca Liviu Mocanu

-continuare- de la momentul 01:15:33 al programului de înmormîntare de pe http://bisericairis.ro/arhiva-video/   -17 Octombrie 2016.

Liviu Mocanu, marele Liviu nu doar la propriu, alături de cîntăreți și de Andreea sunt cei care s-au reliefat din tot programul.

Angajat profund emoțional, cu accente evanghelistice indubitabile, cu o gestică teatrală echilibrată dar în același timp cu impact la public, sculptorul Liviu ne-a provocat la o dublă meditație. Deși diferite ca gen, cele două modalități, una plastică (scara lui Vlad) respectiv una lirică (poezia „Toamna”), și-au atins scopul: introspecția personală.

Meditația prin imagine ne-a dus cu gîndul la vremuri străbune, patriarhale chiar. Scara, ca lait-motiv al mai multor culturi și avînd un ambitus temporal extrem de vast, m-a determinat la o atentă observație a detaliului, efort atît de necesar unei hermeneutici adecvate. N-am siguranța că numărătoarea fușteiului e una precisă, dar oricum e undeva în apropierea vîrstei (de 27 ani) lui Vlad. Pornind de la baza spre vîrful scării, nu pot să nu observ uniformitatea (spirituală) a copilăriei. Ceva mijește însă cam pe la mijlocul scării: metamorfozarea, convertirea. Parcă acest punct de turnură seamănă cu un Logos, cu o Carte larg deschisă la mijlocul Ei. E practic Singura care ne poate metamorfoza, ne poate converti la originile edenice preCădere. E vorba de acea naștere din și prin Cuvîntul Vieții. Pe măsură ce timpul se curge în clepsidra vieții efemere, se conturează tot mai limpede înariparea sufletului. Dacă la început (unul timid) aripile sunt firave, abia conturate, spre finalul scării ele devin tot mai vizibil delimitate și întărite. Atît de mature încît existența ființei se sprijină în mod alternativ (în cazurile extreme) doar pe una din cele două. Cele două laturi pe care se sprijină fuscelul existențial sunt cele două tărîmuri: al vieții respectiv al morții. Cutremurător mesaj ! Asta deoarece Scara lui Vlad e și scara noastră, a întregii umanități, cum aplicativ avea să afirme artistul. Scara răsare din „lutul zămislirii și urcă zilnic cîte un pas spre… eternitate”.

Artistul, creștinul, ba chiar filozoful din sculptorul Mocanu, ne duce mai departe cu hermeneutica scării afirmînd că „Isus s-a jertfit în Iarna Planetei ca noi să ne cățărăm pe Scara Jertfei de Sine …  spre (atenție!) LUMINA NECREATĂ A ETERNEI IUBIRI”. Magnific! Extraordinar!

Sunt convins că dacă Liviu ar fi putut suspenda (fizic) ultima vergea „înaripată” a scării, undeva deasupra ei, hermeneutica ar fi fost facilă pentru oricare dintre noi. Dar artistul ne lasă să medităm la, să intuim că această ultimă treaptă a înnoirii noastre acolo-și are locul. Sculptorul-evanghelist își încheie prima meditație afirmînd că „Vlad a căzut (tragic, fără parașută-n.m.) ca pe o trambulină ce l-a trimis în slăvi”.

A doua provocare la meditație are ca temă superba poezie „Toamna”a lui Rainer Maria Rilke, în traducerea elevată a lui Alex. Philippide. Merită reprodusă ad integrum:

„Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu
de lîngă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.

Dar este Unul care ţine-n mînă
căderea asta, nesfirşit de blînd.”

-sursa:www.poezie.ro-

Realitatea dramatică e că „noi toți cădem”. Dar prin repetarea de către Liviu (de două ori) a ultimelor două  versuri care ne trimit cu gîndul la clasicul „Adevărat, adevărat vă spun…”, suntem asigurați că nu există altă alternativă la protecția dăruită de Providență, indiferent de cîte alte oferte ar fi.

A urmat un nou și tonifiant interludiu muzical prin: „Domnul meu, Tu ești stînca mea în care mă ascund”și „Cu inima mea, ci viața mea…” . Atît de cu impact a fost primul imn pentru Andreea încît în intervenția ei urma să apeleze la metafora cu carea fost asemuit Christos: Stînca. Dar cel mai tare hit al închinării a fost „Din El în El și pentru El sunt toate lucrurile”. Această doxologie paulină magnifică pusă pe note muzicale și cîntată aparte, aș putea-o asimila cu o piatră de boltă a întregului program. Aplicația, ca stil de viață, care decurge din acest imn nu poate fi alta decît „A Lui să fie gloria, A lui să fie gloria în veci de veci Amin!”.

Penultimul vorbitor, și aici mă refer la Rei Abrudan, nu doar ca păstor al uneia dintre cele mai nou-născute (sic!) congregații evanghelice din urbea clujeană (Biserica VIA), dar și un fel de mentor spiritual a lui Vlad, a strîns în vorbirea lui puțin cîte puțin „lațul existenței noastre” pornind de atitudinea pe care o avem față de moarte pe măsură ce ea seceră tot mai vîrtos din cei apropiați nouă. Apexul angoasei noastre spunea Rei, e atins cînd noi, în mod inevitabil suntem vizitați de Moarte. Dar, încheie senin și realist vorbitorul, „Asumarea finitudinii noastre aduce cîștiguri pe multiple planuri”. Nu moartea în sine, ci raportarea noastră la ea contează, pare să spună pastorul Rei .

După un alt intermezzo muzical a urmat o surpriză: intervenția soției defunctului.  Reflecția cît se poate de naturală, inedită, ușor provocatoare și spontană a Andreei nu putea fi trecută cu vederea. Ca o soție a cărui soț își dă obștescul sfîrșit fulgerător, Andreea l-a perceput pe „Vlad ca cel mai curajos om pe care l-a cunoscut”. Dovada e metamorfozarea lui de la timiditate la parașutism și motociclism. Amîndoi visau, pentru ei și pentru copii lor, să cucerească văzduhul necuprins. Vlad cuteza nu doar la străpungerea cerului, ci și la mîntuirea semenilor. Încercările Andreei de temperare a avîntului lui Vlad își găseau replica acestuia din urmă prin:„Oamenii de acolo (adică colegii lui-n.m.) trebuie să audă…”. Să audă Adevărul! La care , asemenea multor consoarte ale noastre care sunt dotate cu un pronunțat simț anticipativ, Andreea îi răspundea:„Ai grijă să nu ofensezi!”. Așa suntem noi bărbații, gata de ofensivă și uneori și de ofensă, chiar și în evanghelizare. Afirmații de genul „Eu cu Vlad o să ne revedem”, „Copii mei nu-s fără tată, pentru că…”, „NU PLÎNG DE DISPERARE, PLÎNG DE DOR”, din partea unei văduve cu doi copii mici și al treilea „pe drum” (între timp Andreea a născut-n.m.) sunt atît de vibrante și emoționante încît fac diferența acestui mozaic funerar.

Înaintea încheierii programului prin rugăciunea lui Beni F., grupul de laudă și închinare ne-a asigurat că „Victoria e a Lui!”.

Certamente, „Victoria e a Lui!”

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.