Despre tîlcul visului, detenției și teatrului real

A prinde tîlcul unui banc, a unei glume , a unei nuvele sau piese de teatru ține de un anume fler. Perspicacitatea de-a percepe corect o narațiune biblică, mai ales una Vechi Testamentală, e cu atît mai necesară cu cît lecția transculturală și temporală este mai relevantă.

Un act, dintr-o piesă de lung metraj, e cel pe marginea reîntîlnirii dintre Iosif, premierul egiptean de pe vremea Faraonului Senusret II (probabil al patrulea din a douăsprezecea dinastie), și frații lui. E un act apogeu.

Preludiul trebuie căutat la începutul relației dintre favoritul lui Iacov și ceilalți frați (din Leah, Bilha și Zilpa). Interesantă gruparea copiilor lui Iacov pe criterii nu prea ortodoxe. Să nu uităm că favorita lui Israel dintotdeauna  a fost Rachela. Odată trecută, Beniamin și Iosif au rămas sub protecția tatălui lor. Cred că slăbiciunea lui Iacov pentru Iosif, rodul adevăratei și primei lui iubiri, trebuie judecată prin această cheie. Iosif , favoritul tatii, era unul obedient. Dar mai avea un „defect”: era prea visător. Această ultimă trăsătură avea să-l coste mult. Pe lîngă că era și un „pîră”, Iosif a mai avut și naivitatea (care de fapt era expresia un curaj neobișnuit) de a le împărtăși celor din familie visurile lui. Tot la acest capitol trebuie amintit, fie și fugar, despre vînzarea mișelească din partea fraților, despre bărbăția în cel mai pur sens (moral) al cuvîntului de care a dat dovadă cînd cu nevasta-curvă a lui Potifar, despre interpretarea viselor cei lor doi colegi de celulă (paharnicul și brutarul faraonului) respectiv despre ascensiunea pînă la vîrful piramidei politice și administrative a regimului faraonic de atunci.

De la oi și de la visele din debut trebuie privită ascensiunea lui Iosif pe culmile administrației/managmentului respectiv a visologiei (dacă ne e permisă inovația) ce vor urma. Legat de primele vise, e de remarcat că în comparație cu cele care vor urma, Iosif nu s-a grăbit să le interpreteze. A avut răbdare. Cu alte cuvinte a așteptat „timing”-ul lui Dumnezeu. Nu tu grabă la răzbunare împotriva fraților; nu tu reproșuri pămpălăului de Potifar care n-a avut nici măcar vaga sclipire de a verifica acuzele ignobile aruncate în poala-i de nevastă-sa la adresa lui Iosif; nu tu văicăreli că drept mulțumită interpretării visului, paharnicul a făcut urechea șută cînd s-a văzut în libertate… Nu, nimic din toate acestea! În modestia-i proverbială (asemenea celui ce avea să devină un alt star pe paginile Scripturii- de Daniel e vorba), Iosif „și-a păstrat locuința”. Asta pentru a folosi o expresie dragă epistolarului Iuda.

Destoinicia, credincioșia, modestia, înțelepciunea, răbdarea, renunțarea la vendetă, toate daruri manifestate progresiv de la lucrurile cele mai mici pînă la cele mari, iată tîlcul ascensiunii lui Iosif.

Revenind la actul propriu-zis al (re)întîlnirii dintre Iosif și ceilalți zece frați ai lui pe terenul neutru al egiptenilor, ce ne izbește atenția e teatrul de cea mai înaltă clasă pe care l-a jucat actorul nostru principal. Un episod demn de ecranizare, fie în ultimă instanță și de către Hollywood. Metamorfozarea ambelor părți „combatante” i-au făcut pe unii (ne referim la cei zece) să nu-i recunoască pe ceilalți, mai exact pe celălalt. Vorba din popor: „ochii care nu se văd, se uită”. Da, se uită dacă nu se iubesc. Dar cel care iubește, chiar și cu trecerea timpului și a distanței apreciabile, nu poate să uite. Ba chiar mai mult: poate să și ierte. Și Iosif , pentru că a iertat și iubit dumnezeiește, nu și-a uitat frații.

Apelul la translator; asprimea cu care aparent și-a tratat frații; tăria de-a mima niște acuze foarte grave la adresa lor (spionaj); trimiterea lor pentru trei zile în închisoare, așa ca să guste și ei puțin din răcoarea celulei (gest făcut cu strîngere de inimă de către Iosif); detașarea aparentă cu care a privit spovedania celor zece, una învăluită în acuze și văicăreli; trimiterea lui Simeon în închisoare înapoi pentru un timp de, și nu a lui Ruben (un fel de răsplătire a ultimului pentru pledoaria pe care acesta a făcut-o cînd cu vînzarea lui Iosif către ismaeliți); punerea sării pe rană (prin trimiterea după Beniamin); punerea cărbunilor aprinși pe capul lor (vezi argintul de la gura sacului cu grîu al fiecăruia- asta ca replică pentru arginții cu care l-au vîndut); toate acestea au fost momentele ce au făcut dovada indubitabilă a talentului teatral de care a dat dovadă Iosif.

Dacă visurile din vremea cînd era la Iacov aveau să-i folosească la interpretarea celor ce urmau să vină; dacă credincioșia și obediența de care a dat dovadă pe cînd păștea oile tatălui lui erau doar faza preparatorie pentru administrarea casei lui Potifar, a deținuților din închisoare, a întregului imperiu faraonic; dacă abandonarea răzbunării în mîna lui Dumnezeu a fost crezul lui; dacă focalizarea atenției pe Dumnezeu și nu pe el a fost filozofia de viață ce l-a animat, atunci în toate acestea Iosif a prins tîlcul…

Dar poate că mai mult. Prin toate Iosif și-a ajutat și frații să-și vadă și tîlcul vieții lor. Și la final chiar și Iacov a realizat că Dumnezeul lui Iosif trebuie să fie și al lui. Căci de fapt așa începe tot periplul lui Iosif:„Iată istoria lui Iacov.”. Istoria lui Iosif era de fapt o lecție de istorie pentru Iacov.

Dar nu numai..

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s