Progresivități antagonice

Domeniul spiritual, fie el cel luminos, dumnezeiesc sau cel tenebros, diabolic, nu e unul de neglijat. Datorită forței și implicațiilor el este extrem de important.

Astfel se face că imersia în ambientul spiritual e una progresivă. Nu ne trezim peste noapte, așa instant, la fundul lui.

Dintre exemplele ce ne sunt oferite de Scripturi, am făcut un mic popas hermeneutic la Ezechiel, profetul major nu atît prin extensia cărții ce-i poartă numele, cît prin sarcina imensă și pe alocuri ingrată ce i-a fost încredințată de Dumnezeu. La început nu prea am înțeles noima pentru care Dumnezeu l-a trimis la un popor foarte plastic și sumbru descris în capitolul 2. Îndărătnici (de trei ori), cu inima împietrită, nerușinați, mărăcini, spini, scorpii, sunt parte din termenii folosiți de Dumnezeu pentru a hașura portretul poporului Său decăzut în apostazie.

Dacă Dumnezeu tot a știut dinainte rezultatul (și anume, împietrirea inimii), de ce l-a mai trimis pe Ezechiel la popor? Care era logica? Unde țintea Dumnezeu? Nu cumva ne aflăm în fața unui caz de risipă de energii și timp?!? Dacă ar fi fost să cîntărim totul prin prisma reacției lui Iuda și Israel, așa ar fi stat lucrurile: Dumnezeu nu se justifica să-l trimită pe Ezechiel.

Dar cu toate astea, cel puțin un scop avea Divinitatea cu profetul: testarea credincioșiei, a ascultării lui. Exemplul cu mîncatul balegii e doar unul din panoplia testelor prin care i-a fost încercată fidelitatea lui Ezechiel.

Dar ce este interesant e antagonismul în care este imersat Ezechiel în capitolul 8 respectiv 47. Progresivitatea afundării în cele două domenii spirituale la care e supus „fiul omului” (nu Fiul Omului!), e una simetrică, în trei trepte.

În capitolul 8 Dumnezeu îl transferă în duhul (lui) din robia babiloniană (mai exact de la rîul Kebar) în/la Ierusalim. Dar nu oriunde, ci în preajma Templului. Apostazia liderilor politici și spirituali a celor rămași în Cetatea  și Locașul lui Dumnezeu e una izbitor de tristă. Cuvântul de ordine e „urîciune”. Dumnezeu îl ia „pe sus” pe profet pentru a-l coborî în hăurile idolatriei, a promiscuității în care a ajuns rămășita de iudei. Sunt trei trepte pe care coboară Ezechiel: v.6, v.13 și v.15.  „urîciuni și mai mari”, „alte urîciuni” respectiv „alte urîciuni mai mari” (obsevați a treia și ultima treaptă a decadenței ca sumă a primelor două?!?) sunt etichetele puse de Dumnezue pe cei trei fuștei ai apostaziei lui Iuda. E un fel de triplu salt în neantul păcatului. Ultimul salt e cel mai, cel mai… Pentru că era unul numit de Pavel „adîncimile Satanei”.

La polul opus (vezi cap.47), Dumnezeu îl transferă pe Ezechiel la poarta Templului, unul renăscut, regenerat, din abandonat cum era. De sub pragul Templului izvora  un rîu. Independent de voia lui, profetul e luat și dus în largul unui rîu unic. Dar nu e aruncat așa, pur și simplu, în vîltoarea lui. Cred că omul lui Dumnezeu nu ar fi putut suporta un astfel de plonjon. Ezechiel e luat frumușel și dus cîte o mie de coți în largul rîului. Trei versete consecutive (3,4,5) descriu trei etape succesive ale purtării lui pe valurile rîului. Cu a treia măsurătoare  Ezechiel nu mai poate face față forței rîului. Pentru că era rîul Vieții, al Duhului de viață.

Simetria progresivității spirituale e izbitoare…

Depinde exclusiv de noi în ce adîncime vrem să fim scufundați!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s