Păstorule: „Aruncă-ți pîinea pe ape…” (1)- Dărnicie debordantă

Reluăm serialul „Un Rădoi de neclintit”, unul pe marginea cărții vădit autobiografice a celui ce a fost nu doar un simplu cioban pe plaiurile bănățene, dar (sau poate mai ales) un vașnic luptător pentru adevăr și dreptate.

O mențiune referitoare la capitolul menționat în titlul articolului se impune: lungimea extinsă m-a determinat să secționez capitolul din cartea „O cetate de necucerit” scrisă de Nicolae Rădoi, în trei secțiuni. Fiecare din acestea conține un număr variabil de subcapitole.

Înainte de-a trece în revistă titlurile acestora din urmă, trebuie remarcată amprenta scripturală cu care debutează fiecare din ele. Citatele biblice ca motto, și mai ales cele arhetestamentale, ne izbesc atenția. E semn că dincolo de relatarea unor evenimente, personaje și locuri, autorul a găsit și semnificații spirituale. Ceea ce la drept vorbind nu e un lucru de neglijat. Mai ales că vine din partea unui credincios neșcolat.

La capăt de speranță”, „Afundat în datorii”, „Alternativa oferită de Securitate”, „Eliminarea dizidenților politici și religioși”, „Plecarea din România”, „Pe un nou continent”, „În apărarea celui slab”, „La San Francisco”, „Un păstor cu inimă de păstor”, iată titlurile ce compun prima treime a capitolului amintit în titlul articolului.

Ceea ce pe mine cel puțin m-a „dat gata” din toate aceste  secvențe autobiografice a fost spiritul generos, absolut debordant al fratelui Rădoi. Pînă la episodul întîlnirii cu păstorul californian Boțan, am văzut cum un păstor caransebeșean și-„a aruncat pîinea pe ape”. Ca apoi, în California s-o culeagă cu bucurie. Nostimă chestia cu bucuria lui Boțan la primirea veștii că vine un alt păstor să-l ajute în lucrare.

Dar dincolo de aceasta ne este servită o lecție usturătoare: lipsa aproape completă a spiritului de sacrificiu.

Lectură plăcută!

Aruncă-ți pâinea pe ape

La capăt de speranță

„O! voi, cari treceţi pe lângă mine, priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea, ca durerea cu care m-a lovit Domnul în ziua mâniei Lui aprinse! Mi-a asvârlit de sus în oase un foc care le arde; mi-a întins un laţ supt picioare, şi m-a dat înapoi. M-a lovit cu pustiire şi o lâncezeală de toate zilele! Mâna Lui a legat jugul nelegiuirilor mele, cari stau împletite şi legate de gâtul meu. Mi-a frânt puterea… Plângerile lui Ieremia 1:12-14”

Mergeam abătut pe una din străzile orașului Los Angeles. Mi se înecaseră toate corăbiile. Eram bolnav de o bună bucată de vreme și în tot timpul acesta nu am putut lucra în cursele de truck cu care mă obișnuisem de aproape 15 de ani, muncă prin care asiguram existența familiei mele. Dar care era boala mea? Nici eu nu știam prea bine.

Aveam tensiune arterială, dar aceasta nu era nouă. Mă simțeam sfârșit, incapabil să acționez și să continui munca de truckist. Aveam două truckuri, pe unul lucra un angajat ungur, iar pe celălat lucram eu, sau trebuia să lucru, dar sfârșeala pe care o simțeam în trup refuza să se depărteze de mine și mă împiedica să plec în curse.

Ultimii șase ani făcusem curse între New York și Los Angeles, o distanță de aproximativ 3000 de mile pe care o străbăteam săptămânal dus și întors. Vineri seara, după asfințitul soarelui preluam remorca încărcată cu marfă din Long Island, New York, și plecam spre Los Angeles. Luni dimineața trebuia să fiu în Long Beach, California, pentru predarea transportului. Șase ani petrecuți pe autostrăzile ce legau Estul de Vestul Americii! Muncă epuizantă. Somn puțin. Stres din belșug. Bani puțini, dar suficienți prin administrare judicioasă să îmi plătească datoriile.

Cu un an înainte aveam în bancă $5000 economisiți cu greu. Împreună cu soția am hotărât să îi dăruim pentru unii frați săraci pe care îi cunoșteam în România, știind cât de dificil o duceau aceștia împreună cu familiile lor numeroase. I-am dăruit cu bucurie, dar imediat după ce i-am trimis celor nevoiași, a început boala mea, care nu mi-a mai permis să lucrez! Eram incapabil să îmi acopăr cheltuielile lunare cu obligațiile la care mă angajasem. Așa au apărut datoriile în afacerile mele.
                                                                                                                                          Nicolae Rădoi
                                                                        9

Afundat în datorii

„Domnul îndreaptă pașii omului, dar ce înțelege omul din calea sa? Proverbe 20:24”

În fiecare lună trebuia să achit notele de plată ce se ridicau la $15.000! De un an însă nu mai reușeam să țin pasul. Pe umerii mei apăsau afacerile, compania, casa, cheltuielile de existență, motorina, reparațiile truckurilor și remorcilor, asigurările medicale și cele legate de afacerea transporturilor ce le efectuam săptămânal, plata angajaților (șofer, contabil) etc. Un an de zile s-a scurs agravând condiția mea medicală și incapacitatea de a lucra, dar care s-a reflectat în datoria acumulată pe cardul de credit visa de peste $135.000. Era anul 1999 și isteria legată de Y2K (Anul 2000, care era proiectat în presa americană ca aducând dezastrul operațiunilor de computer) prindea contur, ori așa mi se părea mie. Totul era sumbru.

Când eram flămând nu îmi permiteam să mă așez la masa unui restaurant, așa cum făcusem cu un an în urmă, ci mă mulțumeam cu un hot dog. Chiar mărunțișul necesar pentru acesta îl scoteam cu greu din buzunar. Nu aveam bani nici măcar pentru a umple rezervorul mașinii cu benzină! Prin fața ochilor treceau imaginile anilor pe care îi petrecusem în America în urma sosirii noastre în 1980 în țara tuturor posibilităților după ce am fost forțați să părăsim România.

 

Părăsesc România Alternativa oferită de Securitate

Pleacă, văzătorule, și fugi în țara lui Iuda! Mănâncă-ți pâinea acolo, și acolo profețește. Amos 7:12”

Plecasem din România deoarece Securitatea mi-a oferit alternativa să plec, sau să fiu ucis! Și nu au glumit atunci când m-au avertizat. Ei preferau să plec, pentru că le făcusem destule probleme în mișcarea de disidență din cadrul Cultului Baptist. Nu s-ar fi dat în lături nici să mă ucidă, dar aveau motive puternice să mă lase să plec, știind că devenisem foarte cunoscut prin Radio Europa Liberă ca un luptător pentru drepturile creștinilor din România.

În toamna anului 1978 fusesem condamnat la un an și jumătate de închisoare din pricina activității mele de apărător al libertăților religioase a Bisericilor Baptiste din România.

                                                                              10
La întemnițarea mea contribuiseră atât organele comuniste cât și cele ale conducerii Cultului Baptist aservite intereselor Guvernului totalitar ceaușist. În momentul în care am terminat sentința, organele de ordine m-au contactat pentru a-mi comunica faptul că eram o persona non grata în România. Trebuia să îmi părăsesc țara. Securitatea prefera această alternativă celei despre care făcuseră aluzie în discuțiile avute cu mine, adică lichidarea mea.

 

Eliminarea dizidenților politici și religioși

Oamenii setoși de sânge urăsc pe omul fără prihană… Proverbe 29:10”

Era logic să insiste să plec, din moment ce Guvernul ceaușist avea interesul să se descotorosească de disidenții ce ajunseseră cunoscuți în Apus. Persecuțiile acestora periclitau unul din interesele majore ale Guvernului ceaușist în relație cu Statele Unite – acela al obținerii clauzei națiunii celei mai favorizate.

Guvernul român insista anual pe lângă Guvernul american să primească clauza, ceea ce însemna atât de mult pentru comerțul românesc. Americanii legau însă acordarea clauzei de liberalizarea politicii față de disidenții politici și religioși.

Ceaușescu voia să suprime orice disidență din România, și ar fi făcut-o în modul cel mai brutal dacă nu ar fi fost teama că informația ar fi ajuns la Congresul american ce analiza anual evoluția României în această privință decizând astfel reînnoirea sau negarea clauzei. Suprimarea fizică a disidenților era foarte riscantă, mai ales dacă aceștia erau deja cunoscuți în Apus.

Securitatea prefera să dea pașapoarte disidenților pentru a scăpa de activitatea incomodă a acestora. Așa se face că imediat după ieșirea mea din închisoare am fost convocat la Securitate și mi s-a cerut să înaintez actele de emigrare. În caz contrar, mi s-a comunicat că voi fi executat. Unul dintre coloneii cu care avusesem de-a face înainte de arestarea mea, și care simpatiza pocăiții, m-a luat de o parte și mi-a spus foarte serios că lichidarea mea era hotărâtă dacă nu acceptam să plec în străinătate.

Pe lângă propunerea directă a Securității de a părăsi țara, aceeași povață mi-a fost oferită și de anumiți cunoscuți care aveau relații pe la autorități și știau că amenințarea Securității nu era gratuită. Prietenii mei
                                                                     11
cei mai buni insistau să plec, știind că nu puteam rămâne în România fără să îmi periclitez serios viața. Împreună cu soția mea, Mărioara, și cei trei copii am decis să plecăm în Statele Unite. Aveam deja prieteni în America, unii chiar dintre cei cu care activasem în Comitetul ALRC.

Plecarea din România

Căci asupritorul nu va mai fi… Isaia 29:20”

În graba mare ce o aveam de a părăsi țara am donat toate lucrurile de valoare ce le aveam. Nu am vrut să vând nimic, ci voiam să dăruiesc lucrurile pe care le acumulasem de o viață. Știam că prietenii și frații mei de credință, care aveau mare nevoie de ele, oricum, nu ar fi putut plăti prețul lor.

Fusesem cel mai înstărit om din Caransebeș înainte de condamnarea mea la închisoare, dar și după ieșirea de la Popa Șapcă aveam încă valori mari în mâini. Mașina pe care o aveam, Volga, am oferit-o unui păstor ce avea nevoie de transport în lucrarea ce o făcea pe la orașe și sate. Acesta era implicat în transportul și distribuirea clandestină de Biblii. Aparatele electronice, foarte scumpe pe vremea aceea, le-am oferit celor ce credeam nu doar că se vor bucura de ele, ci știam că au nevoie reală de ele. Le-am oferit mai ales celor activi în disidența românească, ce ascultau mereu știrile din lumea liberă pe calea undelor. În urma dăruirii lucrurilor de valoare mai rămăsesem totuși cu o sumă bunicică în mâini – dar am hotărât împreună cu soția că nu îi vom lua cu noi, ci îi vom dona săracilor. Oricum, noi plecam într-o țară bogată, și cei săraci aveau mai multă nevoie ca noi de banii aceia.

La aeroport am oferit și ceasul pe care îl aveam pe mână unuia care ne însoțea, prieten cu păstorul ce distribuia Biblii, Filip Dincă, la rândul lui participant la acea acțiune primejdioasă. Nu am anticipat că autoritățile mă vor taxa ilegal pentru bagajele ce le aveam (pentru care achitasem deja sumele legale), de aceea ne-am trezit că nu aveam bani să achităm taxele iluzorii. Am împrumutat sumele necesare și în final ne-am suit pe avion spre America! În viața familiei mele se încheia un episod important și începea un altul într-o lume total necunoscută. Simțeam însă că mâna bună a Domnului care fusese cu familia mea de când m-am întors la calea pocăinței, mâna care mă susținuse în persecuții și în închisoare, va fi cu noi și în lumea nouă. Și nu ne-am înșelat!
                                                                       12
Promisiunea Domnului pe care o citisem în cartea lui Isaia cu mulți ani în urmă și pe care o luasem la inimă prin anii grei ai luptei cu fiara comunistă se dovedise demnă de încredere.

Acum, aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut…! ”Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu.” Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! Isaia 43:1-3”

Știam că orice cuvânt al Domnului este încercat, demn de încredere, și că mă puteam bizui pe promisiunile Lui! Cu această convingere am părăsit România și am ajuns în America.

Pe un nou continent – Începuturile mele în Statele Unite

M-am coborât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într’o ţară unde curge lapte şi miere… Exod 3:8 ”

Primii doi ani i-am petrecut în orașul New York unde am fost asistat de niște prieteni să îmi încep viața pe noul continent. Orașul era imens, avea în jur de 15.000.000 de locuitori, o mare parte a acestora fiind emigranți. Puteai auzi în New York peste 100 de limbi din cele vorbite la ora actuală pe glob. Aglomerația demografică se completa cu cea automobilistică. La orele de vârf (rush hours) circulația pe autostrăzi era strangulată. În unele zone te puteai deplasa mai repede pe picioare decât cu mașina. Fiind obișnuit să trăiesc într-un oraș mic ce se afla la poalele munților unde aveam turme de oi cu care petreceam o mare parte a timpului meu, adaptarea la viața metropolei newyorkeze a fost nu lipsită de dificultăți.

Era foarte greu să găsești un loc de muncă în anul 1980 în Statele Unite. Pretutindeni unde îți întorceai ochii dădeai de un afiș cu litere mari expus în fața companiilor: No help wanted! – „Nu facem angajări”. Unii mă sfătuiau să apelez la serviciile de asistență socială, dar am refuzat. În scurt timp am ajuns în situația că nu mai aveam ce pune pe masă. M-am rugat împreună cu soția și în urma rugăciunii Dumnezeu ne-a dăruit printr-un prieten, fratele Aurel Popescu, $70 cu care am trăit până am găsit de lucru.
                                                                      13
Lucram cu $6 la oră pe acoperișurile clădirilor orașului. Turnam bitum pe acoperișurile plate sau instalam plăci bituminoase pe cele țuguiate. Criza declanșată de politica economică neînțeleaptă a lui Jimmy Carter ne obliga să lucrăm mult pe bani puțini. Concurența era la vârf. Câștigam însă suficient pentru a putea trăi cu familia mea, soția și cei trei copii, și cu puțină economie puteam să trimitem ceva și pentru nevoiașii din România.

De orașul New York mă leagă o amintire formată în urma unei intervenții pe care am efectuat-o pe străzile orașului ce nu erau prea bine păzite de poliție.

În apărarea celui slab

„Rupeam falca celui nedrept și-i smulgeam prada din dinți. Iov 29:17”

Eram venit doar de două zile în Statele Unite, și fratele Severin mă luase în mașină să îmi arate orașul. La un moment dat am zărit pe trotuar pe un om mai în vârstă ce era atacat de doi vlăjgani negri. L-am întrebat pe Severin ce se întâmpla acolo, și el mi-a spus că cei doi îl jefuiau pe bătrân de ceasul ce îl avea pe mână.

Am sărit imediat din mașină și i-am somat pe cei doi să dea ceasul înapoi. Cei doi au ridicat simultan mâna să mă lovească. În clipa aceea i-am apucat eu de câte un braț pe fiecare și i-am izbit cu forță unul de altul. Lovitura puternică de cap pe care și-au dat-o unul altuia i-a afectat așa de tare că au căzut jos la pământ și zăceau amândoi acolo pe trotuar fără să știe ce li s-a întâmplat. I-am spus omului în vârstă să își ia ceasul și să plece imediat, înainte ca cei doi să se dezmeticească.

La San Francisco în căutarea unei vieți mai bune într-o zonă caldă

„Căci Domnul Dumnezeul tău are să te ducă într-o țară bună… Deuteronom 8:7”

Un lucru ce ne deranja foarte mult în orașul New York era clima excesivă. O iarnă lungă și rece era urmată de o vară tot atât de lungă, dar fierbinte, cu temperaturi foarte ridicate complementate de o umiditate tot atât de ridicată. Iarna simțeai că te congelezi, iar vara simțeai că stai tot timpul într-o baie de aburi. Clima ar fi fost cumva suportată, dar ceea
                                                                                                                          O Cetate de necucerit
                                                                            14
ce ne lipsea foarte mult era părtășia frățească. Distanțele mari ce ne despărțeau, serviciul prin care ne câștigam existența și ne cerea cea mai mare parte a timpului, ne afectau posibilitățile de a petrece mai mult timp în legătura frățească. Nu după mult timp mi-a încolțit ideea de a ne muta din New York.

În 1982 ne-am mutat la San Francisco, nădăjduind să trăim într-o climă mai blândă și în condiții financiare mai bune. Nutrisem speranța că orașul în care ne-am mutat era mai mic decât New Yorkul, ceea ce însemna posibilitatea de a economisi timp peste săptămână, timp ce puteam să îl petrec cu familia și cu ceilalți credincioși români. Clima era într-adevăr minunată în comparație cu cea din New York. Am lăsat în urmă iernile aspre din New York și am început să ne bucurăm de clima subtropicală a renumitului oraș așezat în jurul golfului numit San Francisco Bay, la Pacific.

Biserica Baptistă din San Francisco a fost pentru noi o oază sufletească unde am fost înviorați mereu de Domnul prin slujitorul Său, Avram Boțan, pe care El l-a pus acolo să păstorească pe cei sosiți din lagărele refugiaților sau direct din România ceaușistă. Nu mă pot opri să nu fac un portret al acestui bun slujitor al lui Dumnezeu care și-a jertfit timpul, sănătatea și resursele bănești în acțiuni de ajutorare a unora pe care binefacerile raiului comunist i-a împins să pornească în bejenie și au ajuns astfel pe meleagurile Californiei. Gândindu-mă la fratele Avram Boțan îmi aduc aminte de versurile lui Costache Ioanid, Oh, ce bine-i când o ușă se deschide cu iubire. Iubirea fratelui Avram Boțan a rămas proverbială.

Un pastor cu inimă de păstor

„Și El a dat pe unii păstori… Efeseni 4:11”

L-am cunoscut pe Avram Boțan după venirea mea în America în anul 1980, și mai bine după ce ne-am mutat din New York la San Francisco. Era unul din acei păstori ce își dădeau viața pentru turmă. Fratele Boțan era în pensie de boală și ar fi trebuit să se îngrijească pe sine, deoarece suferea de cancer în stare avansată. Dar el nu s-a păstorit pe sine, ci pe alții. S-a pus în slujba celor ce soseau în America venind din iadul comunist.

Îi aștepta cu un apartament gata pregătit, cu o masă întinsă și cu un frigider plin de alimente. Chiria era plătită pe două luni în avans
                                                                                                                                            Nicolae Rădoi
                                                                  15
și frigiderul era umplut mereu pe măsură ce se golea. Pe noii veniți, ce treceau prin greutățile începerii unei vieți noi într-o țară și cultură străină, el îi ducea peste tot cu mașina lui veche pentru a le găsi slujbe. Nu accepta nici un fel de recompensă pentru slujbele făcute, nici de la Biserica ce o păstorea, nici de la cei pe care îi ajuta.

A fost foarte bucuros de sosirea mea și a familiei mele în San Francisco. Auzise că vine un păstor care fusese persecutat în România și era bucuros să poată face lucrarea de păstorire a Bisericii împreună cu acesta. Aici îmi permit o observație. Unii păstori ai Bisericilor românești din diaspora nu vor să aibă în congregație alți păstori cu care să conlucreze! Ei vor să conducă singuri, fără a împărți poziția lor cu alții! Fratele Boțan s-a bucurat când a auzit că vine un păstor în congregația ce o slujea! Abia după ce am sosit în San Francisco a înțeles că eu eram păstor, dar nu de suflete, ci de mioare!

Ne-a primit cu inimă mare, așa cum îi era obiceiul. A insistat foarte mult de mine să preiau caseria Bisericii. Ca și casier am constatat că nu primea să fie rambursat pentru cheltuielile ce le făcea pentru membrii congregației (benzina ce o cheltuia cu ei, reparațiile de mașină, timpul petrecut cu alții etc.). Nu primea bani nici de la cei pe care îi slujea când aceștia insistau de el să accepte un ajutor bănesc pentru multele jertfe și servicii făcute. Văzând că nu pot să îl convingă să accepte atențiile lor, aceștia au donat bani Bisericii cu mențiunea că sunt destinați fratelui Boțan! Oridecâte ori i s-a oferit un cec pentru cheltuielile multe ce le acumulase slujind pe alții, el a returnat banii la Biserică, deși venitul lui se rezuma la o pensie de boală de $500 pe lună! Știu lucrurile acestea pentru că am fost casierul Bisericii Române Baptiste din zona orașului San Francisco.

Fratele Avram Boțan intervenea cu informații și cu cereri la Radio Europa Liberă în folosul celor ce erau persecutați de Guvernul comunist, deși unii îl sfătuiau să tacă, avertizându-l că va avea de suferit. Odată l-a solicitat pe un coleg al său, păstor şi acesta, să facă împreună un protest la Europa Liberă în favoarea unor frați ajunși în ghearele ascuțite ale Securității (se știa că securiștii se temperau de îndată ce numele celor torturați de ei erau date publicității în Apus). Colegul l-a refuzat invocând lozinca „creștinii nu își cer drepturi!” Fratele Boțan a fost foarte mâhnit
                                                                                                                  O Cetate de necucerit
                                                            16
de acest răspuns și se întreba, cum ar fi ajuns acel păstor în America, dacă nu și-ar fi cerut dreptul de emigrare!? El știa că Scripturile ne îndeamnă să nu uităm pe cei ce se află în suferințe și persecuții, dar observa că frații săi invocau diferite pretexte pentru a-și scuza lipsa de implicare în lupta pentru apărarea celor maltratați de Securitate.

Era întristat că unii păstori după ce s-au văzut în America au uitat de frații lor persecutați în România ce aveau nevoie de un cuvânt de protest din partea Americanilor, ceea ce i-ar fi ajutat în lupta cu autoritățile și în tentativa de a părăsi România pentru a se stabili în Apus. Oricum păstorul Avram Boțan a continuat să pledeze pentru drepturile celor deposedați de drepturi din România, lucru pentru care soției lui i s-a spus că nu va mai vedea țara în care s-a născut.

Astăzi pe la congresele Asociației Bisericilor Baptiste din America sunt menționați și amintiți ca păstori buni unii care nu au mișcat nici un deget pentru semenii lor, și nu au intervenit niciodată pentru frații lor persecutați în România (ci doar și-au fixat salarii grase din contribuțiile celor ce au ajuns în libertate), iar numele lui Avram Boțan, omul care a trăit pentru alții, și s-a jertfit pentru alții, este uitat!

Îmi aduc foarte bine aminte de ultimul botez pe care l-a ținut în Biserica pe care a păstorit-o cu dedicare. Era slăbit, și mi-a cerut să îl sprijinesc vreo câteva momente înainte de a face botezul. La puține zile după aceea s-a stins, dar amintirea lui, a predicatorului ce s-a jertfit în ajutorarea altora, nu se va șterge. A fost un om mare, deoarece a slujit pe mulți și aceasta pentru că avea o inimă de păstor!”

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.