De șapte ori cade cel neprihănit… (partea I)

Continuîndu-ne periplul prin cartea autobiografică a lui Nicolae Rădoi, una intitulată sugestiv „O cetate de necucerit”, să purcedem la capitolul al cărui titlu e și a actualei postări.

În prima jumătate a capitolului „De șapte ori cade cel neprihănit” fratele Lae ne poartă surprinzător de rapid dintr-o stare extremă într-alta. Și o face eficient, cu suspans. Este o modalitate scriitoricească care ne ține în priză.

Așa cum am procedat și în precedentele postări ale tematicii „Un Rădoi de neclintit”, așa dorim să parcurgem acest prim fragment al capitolului. Adică: titlul subcapitolului și ideea miez.

Așadar…

Neînțelese sunt căile lui Dumnezeu”: deși Nicolae Rădoi nu se compară cu Iov, totuși e legitimat să își pună cîteva din întrebările lui.

Sărac ca în anul acesta…”: sau parcursul de la bani din belșug, la „afundat în datorii”.

Șofer fruntaș”: sau preferatul de ocazii… al șefilor.

Afaceri prospere” chiar și pentru un șofer de Caransebeș precum Lae.

Incendiu devastator”: sau despre dovada că nu poți fi iubit de toți.

Pe drumuri” post incendiu: fără nimic, dar cu „familia intactă!”.

Cum am devenit antreprenor capitalist”, într-un stat eminamente ultra-socialist din lagărul comunist.

De la „Confruntarea cu strigoii” din cimitirul satului, la odihna în cimitirul pocăiților.

Confruntarea cu ursul”: sau cum să scapi ca prin urechile acului (doar) cu ajutorul lui Dumnezeu.

 

Neînțelese sunt căile lui Dumnezeu

Lectura cărții Iov mi-a ajuns atât de dragă. Vedeam în fața mea zugrăvit un om ale cărui zile au fost înnegrite de o suferință cumplită în legătură cu care nu avea nici o explicație. Nu mă puteam compara cu Iov, dar mă identificam cu întrebările lui și cu acea tânjire după răspunsuri din partea lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu i-a vorbit lui Iov înainte de a începe dialogul cu el înregistrat la sfârșitul narațiunii, înainte ca Iov să înțeleagă că Domnul îi vorbea!

Pe parcursul discuțiilor cu prietenii săi Iov a putut să își îmbogățească mintea și trăirea deoarece Dumnezeu i se adresa și îi descoperea lucruri misterioase. Așa a fost momentul în care Elihu și-a prezentat primul discurs înaintea lui Iov (și a celor trei prieteni care stăteau blazați alături crezând că ei știu totul) despre modul neînțeles când Dumnezeu vorbește omului și îi oferă suferință răscumpărătoare. Citeam din nou și din nou cuvintele lui Elihu (Iov 33:13-30):

„Vrei dar să te cerţi cu El, pentru că nu dă socoteală fiecăruia de faptele Lui? Dumnezeu vorbeşte însă, când într’un fel, când într’altul. dar omul nu ia seama. El vorbeşte prin visuri, prin vedenii de noapte, când oame- nii sunt cufundaţi într’un somn adânc, când dorm în patul lor.

Atunci El le dă înştiinţări, şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău, şi să-l ferească de mândrie, ca să-i păzească sufletul de groapă şi viaţa de loviturile săbiei. Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele.

Atunci îi este greaţă de pâne, chiar şi de bucatele cele mai alese. Carnea i se prăpădeşte şi piere, oasele cari nu i se vedeau rămân goale; sufletul i se apropie de groapă, şi viaţa de vestitorii morţii.

Dar dacă se găseşte un înger mijlocitor pentru el, unul din miile ace- lea, cari vestesc omului calea pe care trebuie s’o urmeze, Dumnezeu Se îndură de el şi zice îngerului: „Izbăveşte-l, ca să nu se pogoare în groapă; am găsit un preţ de răscumpărare pentru el!”

Şi atunci carnea lui se face mai fragedă ca în copilărie, se întoarce la zilele tinereţei lui. Se roagă lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îi este bine- voitor, îl lasă să-i vadă Faţa cu bucurie, şi-i dă înapoi nevinovăţia.

Atunci el cântă înaintea oamenilor, şi zice: „Am păcătuit, am călcat dreptatea, şi n’am fost pedepsit după faptele mele; Dumnezeu mi-a izbăvit sufletul ca să nu intre în groapă, şi viaţa mea vede lumina!” Iată,
                                                       pag. 53
acestea le face Dumnezeu, de două ori, de trei ori, omului, ca să-l ridice din groapă, ca să-l lumineze cu lumina celor vii.”

 

Sărac ca în anul acesta… de când sunt n-am fost…

Dacă se pierd aceste bogății printr-o întâmplare nenorocită… nu mai rămâne nimic în mâini. Eclesiastul 5:14

Nu am iubit niciodată banii. Când i-am avut în mână m-am întrebat mereu ce vrea Domnul să fac cu ei. Poate tocmai de aceea Dumnezeu mi i-a dat din belșug. Acum, în ultimul an al mileniului, anul 1999, în țara El Dorado – a aurului, eram sărac și afundat în datorii cum niciodată nu fusesem.

De ce mi-a luat Dumnezeu puterea de muncă? De ce am ajuns în datorii? Nu era prima dată că mă confruntam în viață cu pierderi materiale grele. Duhul lui Dumnezeu îmi aducea înaintea ochilor acele situații din trecut în care fusesem confruntat cu pierderi mari, și totuși, reușisem să mă redresez. Era evident că Dumnezeu voia să învăț să mă încred în El, dar lucrurile nu erau așa simple. Acum nu doar că mă afundasem în datorii, dar eram și bolnav și incapabil să muncesc pentru a ieși din datorii.

Ce puteam face? Puteam să citesc Cuvântul lui Dumnezeu, puteam să mă rog și să cer înțelegere și credință în fața lucrurilor pe care le experimentam. Puteam să îmi amintesc de bunătatea Domnului pe care mi-o arătase în situații similare!

Șofer fruntaș

Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului… Deuteronom 28:13

În anii 1960 munceam ca șofer la IRTA, o întreprindere de transporturi. Eram bine văzut de șefii întreprinderii, care mă răsplăteau cu camioane noi și cu curse unde aveau nevoie de oameni de încredere. Fotografia mea era de ani de zile pe panoul de fruntași ai întreprinderii. Șefii mari ai Partidului și ai județului mă preferau întotdeauna când era vorba de transporturi de materiale perisabile sau care puteau fi făcute pierdute în mod legal (la un transport de sticle cu băutură exista un procent de sticle sparte ce putea fi revendicat la sfârșitul cursei). Eu nu
                                               

                                                      pag.54

revendicam niciodată așa ceva, ci întotdeauna predam numărul total de sticle cu care începusem cursa. Ceilalți șoferi își însușeau ceea ce puteau fără a părea suspecți. Șefii știau că eu eram corect și mă preferau în astfel de ocazii, deoarece le aduceam marfa întreagă.

Eram bine văzut nu doar la lucru, ci și în satul Turnu Ruieni, unde aveam reședința. Oamenii satului mă stimau pentru că eram un om de cuvânt și săream în ajutorul celor ce aveau nevoie de a fi ajutați. Nu mi se păreau lucruri mari cele ce le făceam pentru semenii mei. De pildă, când lucrătorii se întorceau seara spre casă de la locurile de muncă, făceau stopul pe marginea drumului. Voiau să ajungă mai repede în mijlocul familiei. În vremea aceea nu erau autobuze suficiente la dispoziția muncitorilor, ci aceștia trebuiau să circule de multe ori pe jos.

Unii veneau de la carieră, alții de la fabrică obosiți și dornici să stea la masă cu familiile lor, pe care le vedeau doar seara. Dimineața îi aștepta o nouă zi de muncă grea. Eu îi luam de fiecare dată în camion și nu luam niciodată bani pentru serviciul ce îl ofeream. Toți șoferii luau cinci lei de persoană, dar eu nu luam bani. Lucrul acesta și altele pe care le făceam au constitut un motiv pentru care oamenii mă respectau și mă iubeau.

Afaceri prospere

Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine în grânarele tale şi în toate lucrurile pe cari vei pune mâna… Domnul te va copleşi cu bunătăţi, înmulţind rodul trupului tău, rodul turmelor tale şi rodul pământului tău… Deuteronom 28:8,11

Hărnicia mea ca șofer nu a rămas neobservată și nerăsplătită. Am fost solicitat să mă mut cu serviciul de la Caransebeș la Timișoara ca să lucrez pentru Întreprinderea Guban. Mutarea a însemnat un salar mai bun și condiții mai bune de muncă.

Am putut să îmi cumpăr câteva mioare. Puteam să ajut acum pe cei nevoiași cu produse alimentare. Dumnezeu binecuvânta lucrul mâinilor mele și prin comercializarea produselor turmei am putut să îmi cumpăr o mașină nouă. Era o Volga rusească, achiziționată de la un securist din București, foarte apreciată pe piața automobilistică românească la acea dată (securiștii aveau privilegiul să cumpere mașini noi și să le vândă la suprapreț).

Aveam doi copii, o soție care mă iubea, o casă frumoasă și mare, un pod plin de produse agricole, o mașină scumpă în spatele unei porți

                                                  pag. 55

arătoase, toate semnalmente ale prosperității cu care mă obișnuisem de o vreme. Pe lângă aceasta, credincioșii Bisericii Baptiste mă prețuiau, iar oamenii satului mă iubeau. Ori cel puțin așa credeam.

Incendiu devastator

Harfa mea s-a prefăcut în jale… Iov 30:31

Nu toți mă iubeau. În sat era și un individ care mă invidia foarte mult pentru faptul că eram mai bine văzut ca el la întreprindere și mai prosper în afaceri. Aveam camion nou de la IRTA și îmi cumpărasem o mașină Volga, de asemenea nouă. Cel rău i-a pus în inimă o ură care s-a transformat în acte criminale.

Era în 1969, o seară ca oricare alta. După ce am petrecut în jurul mesei cu familia și am ascultat melodii și predici frumoase la casetofon ca de obicei, ne-am dus cu toții la culcare. A doua zi trebuia să plec devreme la lucru, și eram destul de obosit. Mama a luat pe unul din copii și s-a dus într-o cameră, nevasta și cu mine l-am luat pe celălalt, și ne-am dus și noi în altă cameră la culcare. Individul de care pomeneam a așteptat să adormim și împreună cu alți câțiva prieteni ai lui a pus foc la grajd, la casă și la poarta casei. Focul era plasat în așa fel încât să nu putem salva nici animalele, nici lucrurile din casă. În câteva minute acareturile noastre erau în flăcări și noi eram adânc adormiți.

Dumnezeu a făcut ca la ora aceea un autobuz venind de la Oțelul Roșu să treacă pe acolo și oamenii din autobuz (unii ne cunoșteau), au cerut șoferului să oprească imediat. Ei ne-au sculat din somn și ne-au dat mână de ajutor. Am alergat în camera unde dormea mama cu fiul nostru cel mare, și i-am scos afară. Bucăți mari de lemne aprinse cădeau din tavan și în curând ușa a fost blocată. Bunica, mama tatei, s-a repezit spre grajduri să scoată animalele, dar focul era așa de mare, încât i-am spus să fugă de acolo, deoarece își primejduia viața. În următorul minut fânul de pe pod cuprins de flăcări a căzut peste grajd și a omorât vacile.

Eu am dat să fug la Primărie pentru a telefona la pompieri, dar oamenii prezenți mi-au spus să acționez mai bine pentru salvarea

                                                        pag.56

lucrurilor ce mai pot fi recuperate din incendiu. M-am pus la volanul mașinii și am trecut cu ea prin poarta ce era cuprinsă de foc, după care am parcat-o în stradă. În timp ce mi-am întors atenția spre casă și lucrurile dinlăuntru, camionul meu a suferit avarii din pricina țiglelor, care încinse de foc, începuseră să pocnească și să zboare în toate părțile.

Unii voiau să intre în casă pentru a scoate de acolo lucrurile de valoare. I-am oprit știind pericolul ce îl prezenta o clădire în flăcări și m-am decis să intru eu pe fereastră. Înainte de a intra l-am pus pe uica Vasile să stea de pază și să nu permită nimănui să intre în casă. Deja tavanul se lăsase și cedase în câteva puncte. El voia să mă oprească și pe mine, dar eu mă gândeam la casetofonul ce se afla pe masă, la banii gheață (nu mulți) ce îi aveam în casă…

Am intrat pe geam, am luat casetofonul, am căutat banii și în câteva secunde am sărit înapoi pe geam. Peste două secunde s-a prăbușit tot tavanul casei. Porumbul și celelalte cereale aflate pe pod în cantități mari au determinat căderea tavanului. Trei zile mai târziu focul nu se stinsese în interiorul casei unde ardeau cerealele! Incendiul a consumat tot ceea ce agonisisem prin munca mea de ani de zile!

Pe drumuri

Gol am ieșit din pântecele mamei, și gol mă voi întoarce în sânul pământului.. Iov 1:21

Aveam doar 28 de ani dar în unele clipe mă simțeam un om sfârșit! Înainte de incendiu eram cel mai bogat om din sat, iar după incendiu mă vedeam cel mai sărac! Casa era arsă până la temelii; grajdurile distruse și animalele pierdute, recolta de cereale arsă. Nu aveam unde să stau cu familia. Dumnezeu însă și-a manifestat bunătatea față de noi și în acele împrejurări. Citeam Cuvântul, înțelegeam tot mai mult că trebuie să mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Curând perspectiva ce o aveam a început să se schimbe.

O mătușă de a mea și-a arătat bunăvoința să ne primească în casa ei mică. Ne-am înghesuit într-o cameră în care patul meu era așa de mic încât picioarele îmi atârnau pe jos! Dar am mulțumit lui Dumnezeu pentru acoperișul de deasupra capului și am trecut imediat la numărarea binecuvântărilor. Aveam familia intactă! Eram sănătos și puteam începe din nou să lucrez și să îmi refac lucrurile pierdute! Știam că Dumnezeu veghează asupra familiei mele și că îndurările Sale nu au ajuns la sfârșit!

                                                            pag.57

Mi se sugerase să dau în judecată pe cel ce a pus foc casei, și un an de zile m-am luptat cu resentimentele. Firea veche îmi spunea să acționez pentru a-l înfunda. Nu puteam lua Cina Domnului. Dar într-o zi Dumnezeu mi-a dat șansa să îi fac un bine și nu am pregetat să ascult de vocea Duhului. Omul venise la Timișoara pentru a închiria un camion cu care să facă un transport de țigle de care avea nevoie la casa sa din Turnu Ruieni. Știam că are greutăți financiare și m-am oferit să îi duc eu țigla cu camionul pe care lucram ca șofer. Omul a acceptat crezând că economisește în acest fel niște bani. Când țigla a fost pusă în fața casei lui, m-a întrebat cât costă transportul și eu i-am spus că nu costă nimic! I-au dat lacrimile. Eu știam de ce. Nu a putut mărturisi atunci că el a fost unul din cei ce mi-a făcut răul cu incendiul, dar Dumnezeu a făcut două minuni atunci. Inima mea a fost schimbată și nu am mai avut resentimente. Dimpotrivă, i-am spus că îmi este prieten și poate conta pe ajutorul meu oridecâte ori are nevoie! Iertarea ce i-o acordasem era reală. Omul a fost mișcat profund.

A doua minune? Aveam să aflu de ea mult mai târziu, după ce m-am mutat la Caransebeș. Acolo am auzit că înainte de moarte vecinul a mărturisit că el a fost cel ce a dat foc casei noastre. Era cuprins de remușcare și nu putea muri fără să mărturisească ceea ce a făcut.

Toți sătenii au pus mâna și m-au ajutat cu munca la reconstrucția casei. De ce mă simpatiza satul? Oridecâte ori eram solicitat, eu nu luam nici un ban pentru transportul cu autocamionul.

Cum am devenit antreprenor capitalist

Cine se uită după vânt, nu va sămăna, şi cine se uită după nori, nu va secera. Dimineaţa, samănă-ţi sămânţa, şi până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune. Eclesiastul 11:4, 6

În anul acela am hotărât să încep o afacere mai amplă cu mioare, și m-am gândit să cumpăr o turmă mare de oi. Nu aveam bani, dar aveam ceva experiență. Cunoșteam atât potențialul acestei afaceri cât și riscurile și greutățile

                                                pag.58

ei. Membrii familiei (părinții, nevasta) m-au sfătuit să renunț la idee, dar eu eram gata să îmi asum riscurile.

Oieritul presupune să muncești pe munți, departe de societate, uneori în singurătate și în mijlocul animalelor sălbatice care amenință nu doar turma, ci și viața celor ce au grijă de turmă. Tatăl meu avusese mioare când eu eram copil, și pentru că petrecusem timp având grijă de oile tatei știam ce implică păstoritul oilor. O să relatez o întâmplare din vremea când tatăl meu mă făcuse cioban la oi.

Confruntarea cu strigoii

Acolo își va avea locuința năluca nopții, și își va găsi un loc de odihnă. Isaia 34:14

Eram de vreo 13-14 ani și păstoream la sălaș cele câteva oi pe care tata le cumpărase. Sălașul se afla departe de satul Borlova. Între sat și sălaș se afla o zonă bântuită de strigoi unde era localizat și cimitirul satelor din zonă. Oamenii se fereau de acea zonă, mai ales noaptea, când strigoii erau foarte activi – spuneau unii. Auzeam destul de des istorioare cu strigoii ce îi terorizau pe localnici.

Eu am spus celorlalți păstori că am curajul să dorm în cimitir cu oile, și nici un strigoi nu mă va putea deranja. Nu m-au crezut și m-au provocat să o fac, inclusiv Mihuț Izvăgan, omul care se ocupa și el de creșterea oilor și colabora cu tatăl meu în această afacere. Cimitirul avea două secțiuni. Una mare, a ortodocșilor, alta mai mică a baptiștilor și penticostalilor. Seara mi-am strâns mioarele în secțiunea pocăiților și m-am culcat după ce m-am închinat Domnului. Am dormit foarte bine! Nici un strigoi nu a tulburat liniștea nopții. La vreme aceea nu credeam în existența strigoilor, nici nu experimentasem pocăința. Aveam însă curaj. Mai târziu în viață am înțeles că strigoii nu sunt altceva decât duhuri necurate care au putere asupra oamenilor ce nu s-au pocăit. Nu au nici o putere asupra celor ce Îl au pe Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor.

După convertirea mea au venit la credință și părinții mei. Mama avea o verișoară care, deși văzuse schimbarea noastră, nu voia să audă de pocăință. Casa ei era un teren de acțiune a strigoilor și îi auzea noaptea robotind prin camere. Dimineața când se scula și inspecta casa, avea surprize. Strigoii îi tăiau hainele în dulap, îi stricau lucrurile și le mutau de la locul lor. Mama s-a oferit să vină să doarmă cu ea și a asigurat-o că atâta vreme cât ea este în casă, strigoii nu vor putea acționa, deoarece duhurile rele nu au nici o putere asupra celor mântuiți, nici nu se pot manifesta în prezența acestora.

Lucrurile s-au întâmplat așa cum a prezis mama mea. Atâta vreme cât a stat în casa verișoarei ei, duhurile rele au fost cuminți. La plecarea ei au reînceput canoneala rudeniei noastre. Mama a îndemnat-o să vină la Biserică și să se pocăiască, dar ea, după ce a venit de câteva ori, a renunțat la ideea de a se pocăi. Trist este că deși a văzut că duhurile rele sunt supuse celor pocăiți, ea nu a trecut de partea acestora, ci a continuat să stea cu religia strămoșească și implicit cu duhurile rele care o terorizau pe ea, pe copiii ei și chiar pe nepoatele ei.

Eu eram adolescent când am acceptat să dorm în cimitir cu mioarele, și eram sigur că strigoii nu au curajul să se manifeste în prezența mea. Într-adevăr, am dormit foarte bine. Nu cred că a fost întâmplător că m-am odihnit bine, deoarece am dormit în cimitirul pocăiților. Poate că dacă dormeam în celălalt situația ar fi fost alta. Dimineața, amicii mei erau cuprinși de admirație. Aceasta nu a fost singura instanță când am dovedit curaj în perioada adolescenței.

pag.59

Confruntarea cu ursul

Nu ți-am adus acasă vite sfâșiate de fiare… Geneza 31:39

Într-o vară eram cu tatăl meu în munții Nedeia unde pășteam oile. Pe lângă mioare aveam și o iapă care tocmai născuse un mânz. Într-una din zile ursul a atacat stâna și a crezut că prada cea mai ușoară este mânzul ce păștea liniștit lângă mama lui. La apropierea ursului iapa, ca să își apere mânzul, s-a întors cu copitele spre agresor, dar nu a reușit să îl lovească bine. În schimb ursul i-a spintecat pântecele cu o singură lovitură de labă. În momentul acela am sărit eu și câinii în apărarea mânzului. Tatăl meu era la o oarecare depărtare și îmi striga să mă dau înapoi și să abandonez mânzul, deoarece ursul era foarte periculos. Aveam în mână un topor pe care voiam să îl folosesc ca să îi dau o lovitură puternică în cap. Știam că ursul are craniul foarte puternic. Auzisem ce pățiseră alți ciobani în întâlnirile lor cu urșii.

Bunăoară, unchiul meu, Lae a lu’ Mărcinescu, un fierar foarte puternic, a decis să îl ia frontal pe ursul care într-o zi despărțise vreo 20 de mioare de turmă și le mâna spre pădure. Fierarul i-a ieșit înainte având în mână o botă solidă de corn, lemn renumit pentru duritatea lui, atât de tare încât mai că este imposibil să fie rupt! Știind că ursul are scăfârlia puternică, fierarul a apucat bota cu amândouă mâinile și l-a trăznit cu toată puterea în moalele capului. După lovitură fierarul s-a uitat uimit la bota lui ruptă și la ursul care fără să îi pese a întins o labă și l-a apucat de mijloc. I-a sfârtecat brâul lat de piele și i-a tăiat pântecele. Omul a fost salvat de câinii care au sărit imediat asupra ursului și l-au tras la o parte. Fierarul a fost pus pe cal și dus de urgență la spital. Medicii l-au cusut cât au putut mai bine, și în cele din urmă s-a vindecat. A scăpat cu viață, dar nu a mai fost ca înainte. Știam cât de periculos este un urs și cât de puternică îi este scăfârlia! Și totuși, am sărit în ajutorul mânzului!

Dumnezeu m-a păzit în acea instanță și nu am căzut în ghearele ursului. Până la urmă câinii l-au alungat. Mânzul a scăpat cu viață. Nu însă și mama lui. Confruntarea aceea cu ursul mi-a plantat o idee. M-am gândit că dacă vreau să fiu fără surprize în lupta cu urșii trebuia să am câini bine instruiți și foarte puternici.

pag.60”

 

                              -va urma-

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s