Barthimeu versus Persona. De ce nu (mai) sunt prieten cu Dănuţ Mănăstireanu ?

Dacă în general, o relaţie se construieşte în timp şi mai ales pe fundamente morale şi spirituale comune (şi aceasta cu atât mai preganant în cazul relaţiei de prietenie), atunci actuala stare de spirit şi de lucruri dintre  Barthimeu şi Persona trebuieşte citită într-un anume registru. Uneori mă voi folosi de cele două etichete (Barthimeu respectiv Persona), deoarece Viorel/Dorel Codreanu şi Dănuţ Mănăstireanu  aşa au fost percepuţi de cei mai mulţi care accesează blogosfera evanghelică românească.

Pentru prima dată mi-a fost dat să-l întâlnesc  pe Dănuţ în vara lui ’75. Prin terţe persoane am dat de adresa lui.Era vremea euforiei post admitere …Era timpul excursiilor în circuit ( cu CFR-ul), prin ţară. După o vizită în cetatea de scaun a Sucevei, am coborât în dulcele târg al Ieşilor. Iaşul ,acea agoră a culturii moldave ( dar nu numai), m-a impresionat profund. Aveam ce vizita…Am poposit nu doar într-o urbe ce transmitea un anume ethos, dar şi într-o Biserică (cea de pe Sărăriei) care prin celebrul Cor de Copii (format, instruit şi făcut cunoscut de către nu mai puţin celebrul „grup de fete”: Genoveva , Silvia ,Doiniţa , Rodica, Elena) ,cor ce era renumit în ţară şi dincolo de hotarele ei şi care m-a impresionat îndelung.De atunci şi de acolo ne-am cunoscut cu Dănuţ. Relaţia noastră a decurs lin, amical, în a doua parte a decadei opt a trecutului secol; era o relaţie presărată cu câteva impulsuri crescendo înspre apropierea de Scriptură. Era vremea în care , pe fondul unei ucenicizări a-la Navigatorii, Campus Crusade for Christ, ne adunam la Răcătău pentru a ne umple bateriile cunoaşterii de Dumnezeu şi a Cuvântului Lui. În acea perioadă de „subterană” (magnific etichetată de R. Wurmbrand),  Slavic Gospel prin Trevor,David, Philip ş.a. insufla în noi o anume disciplină spirituală în vederea schimbării pe care şi pentru care se rugau mulţi din Occident. Sub Navigatorii am început să memorăm Scriptura, prin acele cărţi de vizită pe care (după ce memoram) scriam versetul/ele ; apoi timp de 47 de zile , pe drum spre şcoală, serviciu, facultate,cumpărături,în autobuz sau tren,le repetam ca să se întipărească adânc în noi.Aşa a început construcţia blocurilor de diamante spirituale, cu care eram apoi încurajaţi să construim , să slujim la zidirea Templului Spiritual: Biserica.Cum era şi  firesc după asimilarea ABC-ului,  a urmat perioada de rafinare exegetico-hermeneutică a Cuvântului. În celulele-grup, ne adunam şi încercam să descifrăm, nu codul lui Da Vinci, ci tainele Candelei. Era vremea în care am avut harul să fim vizitaţi şi insuflaţi de către repere teologice de referinţă precum: David de Witt, Gordon Fee, Douglas Stuart. În plan intern căutam disperaţi repere, modele, la umbra căroră să ne putem adăposti şi forma. În acelaşi context al asimilărilor febrile, după Schimbarea de ştafetă (dintre rangul întâi şi doi de securisto-comunişti), ţin minte foarte bine de etapa John Stott, de la Biserica  Baptistă (pe atunci) nr.2 din Oradea, de pe str. Înfrăţirii; era vremea înfrăţieii întru slujire. „Papa John”,aşa după cum avea să fie alintat autorul  nu mai puţin celebrei „Creştinismul redus la esenţă”, s-a numărat printre cei care a stârnit apetitul pentru „mai mult”. De la acel moment, o parte din „vechea gardă de ucenici”, având „vânt din spate”, au ajuns să acceadă pe anumite piscuri academice ale teologiei respectiv să obţină doctorate . Printre aceştia s-a numărat şi Dănuţ. Nimic sentimental sau ranchiunos în această menţiune.

Nu ştiu ce anume schimbări de paradigmă s-au produs în Dănuţ de la obţinerea doctoratului în Anglia şi până la momentul World Vision (via Emanuel-Oradea respectiv Logos –Cluj). Nu am detalii, dar intuiesc (prin prisma unor reacţii mai mult decât vehemente), că anumite frustrări, neîmpliniri, resentimente şi-au pus amprenta asupra  lui. Vehemenţa şi intoleranţa, presărate cu denigrarea şi batjocorirea „religiei strămoşeşti evanghelice”, au fost doar câteva din vârfurile aisbergului numit Persona.

Îmbrăţişarea unor perspective teologice străine de cele care l-au format ( vezi abordarea metaforică a unor texte biblice pur „literale”); îmbrăţişarea unor teorii neoliberale asupra Creaţiei (vezi evoluţionismul teist); suportul implicit acordat unora care văd în Israel un stat fascist; girul subînţeles dăruit unora/uia care (prin limbajul execrabil, mai mult decît suburban) dăunează grav imaginii Trupului lui Christos; atitudinea vădit proecumenică ( care după părerea povestitorului e un fel „Babel-onizare” a spiritualităţii creştine); înclinaţii proislamice vădite; iată doar câteva din argumentele pentru care eu şi Dănuţ nu mai suntem prieteni. Ca să nu mai amintim de atitudinile complet ireverenţioase ale Personei faţă de Barthimeu de pe blogul primului.Faptul că apăream cu un pseudonim , având opinii diferite de ale lui, nu-l îndreptăţea pe  Dănuţ să recurgă la  un limbaj insalubru.Dacă tot voia să se elucideze cine se ascunde în spatele lui Barthimeu, o putea face foarte uşor: avea acces la adresa mea de e-mail. A fost mai facil să mă faulteze decât să ne clarificăm poziţiile.

Ne aflăm într-o stare aproape imposibilă. Aproape, deoarece speranţa moare ultima…

Prin ceea ce urmează nu vreau să fiu perceput ca unul care şantajează, manipulează. Dar nu-i mai puţin adevărat că doresc să fiu cât mai explicit în determinarea mea de-a nu renunţa la principii. De aceea…

Dacă Dănuţ  nu îşi va retracta (punctual) toate denigrările, batjocurile la adresa corpusului de fraţi de credinţă,neoprotestanţi( în care implicit mă revăd); dacă Dănuţ (în speranţa că mai are în arhivele blogului lui toate replicile la adresa lui Barthimeu), nu îşi va cere scuze public şi concret pentru tratamentul la care am fost supus; dacă Dănuţ nu va face dovada unui act de curaj, de reîntoarcerea  pe acel tărâm teologic comun amândurora ,cel care ne-a înfrăţit înainte de ’89; dacă Dănuţ nu va mai afişa atitudini antisemite şi dacă va înceta girul moral acordat unor voci zgomotoase şi vulgare…

Atunci (mai) sunt speranţe ca (fosta) relaţia de prietenie dintre noi să se reînnoade !

Până atunci însă, cu regret… „gheaţă la mal!”