Despre utopia disciplinării

După Decembrie 1989 (și acesta e termenul cel mai adecvat pentru mine, întru-cît de Revoluție nici nu poate fi vorba prin prisma evoluțiilor ulterioare), multe cutume s-au modificat în rău în societatea românească.

Una dintre acestea e și cea a disciplinei (auto sau nu impuse) respectiv a disciplinării.

Biserica românească în genere, și cea evanghelică în speță, s-a lăsat „globalizată” de acest trend al pasivității ba chiar al timorării în ce privește disciplinarea propriilor membrii. Multe nu mai sunt ca pe vremuri. Adică ca pe vremurile Bisericii Primare cînd măsurile (uneori dramatice gen Anania și Safira) se luau prompt și corect. Pe acele vremuri discernămîntul și curajul de-a diagnostica starea spirituală a unei Biserici sau persoane din cadrul Acesteia, și mai ales tratamentul adecvat aplicat, se împleteau normal și benefic.

Astrăzi însă…

Alte vremuri, alți actori, alți travestiți…

Ceva strident, ceva greu de înțeles la prima vedere se întîmplă în unele Biserici evanghelice cu o oarecare vizibilitate pe scena evanghelică. Aici mă refer la paralizarea dusă pînă la atrofiere a simțului, a datoriei, a funcției curative  numită DISCIPLINARE.

Care sunt motivele ascunse, complicitățile tacite sau justificările hiper-transparente care explică abandonarea disciplinării, cred că e de prisos să mai amintesc.

Nu voi numi (cel puțin la acest moment) la care comunitate evanghelică fac trimitere cînd vine vorba de disciplinare. Cert și trist e faptul că nu se ia „taurul de coarne”, adică nu se (s)pun lucrurile la/pe punct. Se invocă fel și fel de motive, ca să nu le numesc găselnițe.

Una care prinde destul de mult și bine la publicul evanghelic (uneori prea credul), unul care (prin consecință) e de multe ori manipulat fără scrupule, e găselnița gen „Strică lucrării!”

Adică cum? Care lucrare? Că de cea a Domnului nici nu se pune problema! Eventual strică lucrăturilor lucrătorilor plătiți, care atunci cînd vine vorba de pus la punct pe cine trebuie invocă lozinci de genul „DOSARIADĂ”.

Da, cunosc o astfel de Comunitate care atunci cînd a fost vorba să-l confrunte pe unul dintre membrii Ei pe tema colaboraționismului cu fosta Securitate a invocat (prin membrii Comitetului ) motivul (citez):

Imediat după revoluție, biserica a hotărât să nu intre în vârtejui dosariadei …”-sublinierea îmi aparține. Dincolo de faptul că e un mare neadevăr în motivul invocat, mai e și chestia asta lumească cu DOSARIADA.

Cînd aud astfel de formulări, repede îmi vine în minte formula lui 3-D.

Nu, nu e vorba de imaginile tridimensionale, ci de acel 3-D de pe vremea răposatului. Mai mult ca sigur, generația milenială nu știe ce-i aia 3-D. 3-D comunist vine de la DACIADĂ, DINAMOVIADĂ și DOSARIADĂ. Niște mișcări care au ceva în comun. Nu doar inițialele, ci spiritul care le anima. Unul proletcultisto-securisto-comunist.

Așadar DISCIPLINAREA nu se aplică din teamă de DOSARIADĂ!

Frumos! 😦

Curat murdar!- vorba caragialească.

Ceva e putred în Danemarca evanghelică!

Așa se face că disciplinarea continuă să rămînă o utopie!

Un gând despre „Despre utopia disciplinării

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.