Cu mască sau fără ?!?

Pentru unul ca Robert Turcescu întrebarea de mai sus devine existențială.

Urmărind cîteva secvențe pre și post confesiune nu se poate să nu decelăm la jurnalist o diferență multivalentă: de expresivitate a feței, de siguranță a vocii, de tonalitate, de certirudine, de control asupra scenei, și multe altele.

Cînd a jucat teatru de mare clasă: înainte sau după? Cînd a purtat „masca nr 5” (dacă doriți cea a jigodiei, cum abominabil l-a etichetat Radu Banciu): atunci sau acum? De ce (veșnicul) acum și nu altădată? Constrîns sau conștient și deliberat? De frică (de șantaj sau chiar de moarte) sau datorită presiunii interioare explozive (sau cum spunea chiar el despre chestia cu rucsacul și bolovanii)? De ce în fața colegilor din studio, după momentul zero, tot el conducea (ba chiar monopoliza) „ostilitățile”? De ce fugea de întrebările incomode legate de persoana lui și o dădea tot la doi pași cu „judecata dreaptă”, cu „bunul Dumnezeu”? De ce perora  pe marginea ideii de eliberare lăuntrică, eliberare pe care le-a urat-o și celor din platou (presupunînd că și ceilalți poartă cîte o desagă cu bolovani pe conștiință)?

Oh, și cîte alte ipostaze și scenarii n-am putea crea pe marginea evenimentului și personajului? Dar toate acestea nu ar face decît să ne priveze de participarea la jubileul lui, dacă convertirea a fost sinceră.

Întrebarea care se ridică e: pe ce variantă mergem? A jucat Robert teatru după dezvăluirea legată de „revoluția” care s-a derulat în foru-i lăuntric? A continuat Turcescu „rinocerizarea” (ca să folosim un termen ionescian) și după, sau s-a „umanizat!?!?

Cea mai facilă și ieftină propensiune, haideți s-o recunoaștem, e să credem că artistul continuă să joace tare, adică să mai poarte masca ipocriziei … Ar fi devastator pentru mulți, dar în primul rînd pentru el.

Dar dacă lucrurile stau chiar așa cum le-a confesat în principiu (și în definitiv principiul trebuie să primeze) Robert? Adică regretă sincer și plenar duplicitatea în care s-a angrenat atîția ani? Dar dacă penitența lui e una genuină și cuantificabilă în timp? Ce ne facem dacă bucuria eliberării e veridică? Cum ne raportăm la regretele lui și la urarea de eliberare adresată (și) colegilor de breslă?

Să-i acordăm deci actorului șansa autodemascării plenare și a pocăinței totale.

Căci oferindui lui, ne-o dăm și nouă!